Ramas bun, draga Stu

Stau, asa,  si ma uit in gol. In casa e liniste, e o liniste nefireasca pentru  ca el nu mai latra, nu mai vrea afara, nu mai vrea mincare, am ramas cu o punga plina de paine prajita, ii placea sa o rontaie ca pe oase… E casa plina de medicamentele lui, de pansamentele lui, de leucoplastul lui, stiu ce merge pentru escare, ce functioneaza, stiu sa fac antibiotic intravenos, dupa ce-mi pune cineva branula, ca nu am atita curaj, ce nu stiu e cum sa ma obisnuiesc cu linistea care imi striga in cap de jumatate de ora.

Stiu, imi spun si eu singura, 17 ani a fost iubit, plimbat, ingrijit, e déjà celebru ca am mai scris de el, dar frate, momentul ala, cind el latra de 2 ori si isi pune capul pe perna si inchide ochii obosit, iar inima lui se opreste pur simplu din batut, momentul ala cind pisica nu intelege de ce nu reactioneaza cind ea se alinta pina il musca de ureche, momentul ala, mai ales cind esti singur…

Stau si ma uit in gol si gindurile pleaca razna; cum trec oamenii peste momentele astea? Cum mai traiesti dupa ce iti moare un copil? Dupa ce pierzi oamenii dragi? Stiu, ai prieteni, familie, poate un psiholog bun, incerc sa inteleg cum faci atunci, in clipa aia cind se intimpla…

De vreo luna si ceva ne-am tot invirtit cu niste escare, pentru ca bietele lui picioare de caine batrin nu mai aveau atita forta sa stea mult ridicat si statea asa, intr-o parte ori culcat. Invatase sa bea apa din pozitia asta, sa manince tot asa, ca romanii la banchetele lor, si cind nu se mai descurca, incepea sa latre si sa si-si dea capul pe spate intr un fel de “ajuta-ma, ca nu ma mai descurc!” Ne-am plimbat prin curte, noroc ca avem o curte interioara pentru ca afara nu mai facea fata, eu il tineam cu lesa si cu un sal si el mergea asa, cum putea, prin curte in timp ce vecinii intrau si ieseau si se intrebau de unde atita vointa. Nu stiu. Am mai zis, habar nu am de unde isi iau ei atita vointa sa traga cu dintii de viata, asa cum a tras el. Niciodata nu latra sau plingea degeaba. Invatasem asta de la el, ca si cum mi-ar spus “vezi ca eu nu fac scandal degeaba”; fie voia afara, ii era foame sau sete ori se se desfacuse un pansament, avea ceva pentru care se agita.

Cind l-am luat din curtea unde statuse ani buni cu copiii lui si restul cainilor adunati, l-am luat pentru ca avea niste rani oribile, se scarpina intr-una si nu intelegeam de ce. Ne-a luat ceva timp pina ne-am prins ca e alergic, am incercat tot ce se putea incerca sa-l punem pe picioare, sa tinem alergia aia in friu, cumva, si am reusit. L-am luat acasa, unde erau inca 2, si mi-am promis ca o fiu asa, mai distanta, ca nu o sa-l iubesc asa, cum fac eu, ca o sa-mi fac datoria si cam atit.
Si cu ei e ca si cu oamenii, stiti. Cel pe care il iubesti cel mai mult te raneste ca nimeni altul, el te uita, te mai lasa si la greu, de astea. Eh, cu animalele e altfel. O sa incerc sa-l iubesc mai putin, incerc sa nu ma atasez asa de tare ca, la o adica, sa nu ma doara asa de rau, mi-am facut eu niste socoteli Bine, ma!
Cu cit trecea vremea si el era mai dependent de mine, cu atit ma ocupam mai mult de el si se ducea de ripa tot ce-mi propusesem eu, cu distanta, cu bla, bla , bla-urile din capul meu.
A avut perioade cind nu mai putea sa se ridice, dar am o sora care nu renunta niciodata, nici cind ar trebui, nici cind nu se mai poate face nimic, ea tot cauta imposibiliul. Cu el a functionat- a gasit medicamente, suplimente, aminoacizi, a renuntat la tot ce ar fi putut sa-si cumpere ea, pentru el, sa nu-i lipseasca nimic. Efortul ei nu a fost zadar, a dat rezultate pentru ca Stu, cainele asta, venit din vecini pe sub gard, a vrut. A vrut sa traiasca. In primavara, cind Mona Semeniuc a venit in parc, la Gradina Icoanei, noi trei, am mers asa, incet, pina in parc unde am si stat vreo 2 ore. Mare victorie pentru un catel de 17 ani, cardiac si alergic!

Am incercat sa ma obisnuiesc cu gindul ca e un catel batrin, ca asa e mersul, stiu toata teoria, dar fratele meu, nu mai vreau sa-mi moara caini, mai ales cind eu sint singura acasa. In ultima perioada, mi-am dat seama ca poti sa-ti setezi tu o mie de lucruri, nu e asa simplu. Am vrut sa nu ma leg de el, am vrut sa nu-l iubesc pe latosul asta tacut care nu a stricat nimic, niciodata, in comparatie cu capra de Lala care a mincat fermoare de genti, capse de sutiene, pantofi, cizme chiar si margele de pe sandalele mele de vara, latosu a stat cuminte, asa, ca un copil tolerat la rudele bogate, multa vreme chircit pe o mocheta lipita de calorifer, la picioarele mele. Puteai sa-l pui tu oriunde, ala era coltul lui, acolo se intorcea. Singura lui iesire din peisajul cunoscut, scaun, calorifer, picioare Nuami, a fost dupa ce am descoperit Vyo, care l-a inviat parca si l-a intinerit cu citiva ani. A iesit latosul de acolo si s-a mutat pe unde I se parea ca e mocheta mai groasa. Pe canapea nu a vrut sa stea nicicum, a inceput sa nu se mai revolte cind starea lui se deteriorase si nu mai avea putere sa se certe cu mine.

De azi, de la 16, nu mai e. A inchis ochii pe perna lui, pe care s-a odihnit de vreo 2 luni de cind nu a mai avut putere sa iasa pe strada, a inchs ochii cu mine linga el si cu lacrimile mele care ar fi vrut sa I spuna, in limba lui de caine, ca uraste din inima batrinetea cu tot ce aduce ea, I-am spus ca mi-pare rau ca nu am putut mai mult, ca stiu ca uneori pot trai si pina la 20 de ani, cind sint pe picioare…

Si iar ma gindesc cit de tare doare cind pierzi un suflet pe care-l iubesti, e ca si cum cineva rupe cite o fisie din tine, din inima, si pleaca cu ea. La urma urmei e doar un caine, mor ei oamenii, ar zice cineva. Poata sa si rida, habar nu avem cit echilibru poate sa aduca un animal in viata unui om, fie si macar pentru un timp, pina isi regaseste linistea. Sau pur si simplu oamenii isi urmeaza impusul inimii si fac ce pot cu viata lor, asta e rostul, de fapt, nu? Sa faci cumva ca viata ta sa conteze. Poate nu sintem toti capabili de fapte marete, dar daca viata ta a contat pentru macar un suflet, e ceva. Altfel, suferinta e suferinta, nu o poti cintari, suferi mai mult sau mai putin. Ce stiu, e ca in situatii grele, omul sa nu fie singur. Chiar daca nu poti sa faci nimic concret, prezenta cuiva care stie ce inseamna pentru tine acest episod, conteaza enorm.

Am prieteni care se lupta cu boli ale copiilor, ma gindesc in mod deosebit la unul care de azi incepe citostatice. Si in clipa asta mi-as dori sa fiu acolo cu ei, sa o tin in brate pe mama lui si sa-i asigur ca totul va fi bine. Sint plecati in alt oras, nu stiu cum va fi, dar sper ca o sa fie bine. Si sper sa fi facut tot ce trebuia, pentru oameni si pentru ei, cei care nu pot vorbi.

Pe mine scrisul m-a vindecat de multe. Si m-a ajutat sa caut in mine, sa ma gasesc, sa ma inteleg, sa ma accept, sa recladesc mereu cite ceva in mine. De asta am scris. La urma urmei, e doar cainele meu, atit. E problema mea. Cite dureri si probleme are un om despre care nu poate vorbi cu nimeni? Citi nu reusesc, din varii motive, sa ajunga la un psiholog bun? E si asta o cale, sa scrii ce te doare si sa le lasi acolo, daca nu le vrei aratate celor care, poate, si-ar recunoaste problemele si am gasi impreuna o cale sa raminem pe baricada vietii. Asa cred. Prietenii mei, cei mai multi, stiu despre ce scriu, inteleg altfel, dar se vor mai rataci, probabil, pe aici, si altii care nu inteleg atasamentul celorlalti pentru animale. E ok. Nu trebuie sa le iubiti, sper doar sa plecam de la realitatea ca nu sintem la fel, ca sintem unici si irepetabili si asta pune oarece punti intre noi. Le trecem sau le aruncam in aer? Fiecare decide pentru sine, pentru linistea si bucuria lui.

Chiar daca e vorba azi de un catel, viata noastra e fix ca un fir de iarba in bataia vintului. Iar Stu al meu nu a mai prins si iarna asta, sa se plimbe prin zapada alba…