Ar fi fost o zi de luni un pic cetoasa, o frumoasa zi de luni, numai buna pentru inceputuri. Ar fi fost daca nu m-ar sunat cineva aseara si nu mi-ar fi spus sa ma asez, intii. Luni dimineata, o mama si un tata, poate cei mai buni din lume, au ramas fara copilul lor care nu apucase nici 25 de ani. Un copil exceptional cu care acum 3 luni am stat la masa si ridea de husa mea de telefon. Un frate nu mai mai are frate. Nu pot sa trec de gindul ca frumusetea aia de copil a fost asa, trasnit, de agresivul secolului, de molima asta care se agata de tineri, mai ales, cu dintii, si nu le mai da drumul pina nu-i ia. Nu pot sa realizez ca zimbetul ala larg nu o sa ma mai intimpine… Nu inteleg si pace.

Parintii lui sint niste oameni cum rar am intilnit in viata asta; cuplu de oameni care au ales de mici sa fie impreuna, buni unul cu celalat, buni cu restul lumii, oameni care te ajuta fara niciun motiv, fara nici un gind ascuns, fac asta doar pentru ca asa simt, poate pentru ca au muncit de la primul fir de iarba din curte pina la caisele din virful singurului cais din gradina lor care e vesnic incarcat de roade, poate pentru ca tot ce muncesc impart cu inima buna.   Nu stiu si, asa cum se intimpla adesea, nu ai ce sa intelegi… Doar copilul plecat, de parca ar fi stiut, le-a spus, cind ei ii cereau iertare ca au stat mai mult la munca decit cu ei, ca el stie de ce “mama, stiu, tu si tata ati fost buni, asa, cu toata lumea, pentru ca stiati ca daca voi faceti bine, ne binecuvinteaza Dumnezeu pe noi”!

Cind trec anii peste tine incepi sa apreciezi altfel fiecare zi, fiecare rasarit de soare, fiecare clipa cu ai tai, cu oamenii pe care ii ai in viata ta, fiecare moment linga cei pentru care te trezesti in zori, pe care ii porti in inima ta si pentru care nimic nu te poate opri. De la o vreme, greu sau usor, toate celelalte trec intr-un plan secund si, ceea te tine sus, drept, puternic, sint ei, ai tai. Oamenii cu care punem ramura de ramura in viata noastra si ajungem ca niste copaci falnici, parintii cu familie mare, cu copii, cu nepoti. Nu? Asa e povestea, asa ne-a placut si noua si scriem, fiecare generatie, la ea.

Cel mai greu lucru pe lumea asta e ca un parinte sa-si ingroape copilul. Mi se face inima ghem cind ma gindesc la noaptea de acum-deja!- doi ani cind unor parinti le-a sunat telefonul dupa miezul noptii sau nu a mai sunat deloc… M-am intrebat in fiecare zi a vietii mele de doi ani incoace, cum au reusit sa traiasca, zi de zi parintii lor, cum, de unde sa-ti mai iei putere…

Copilul plecat era un copil asa de bun si nu voia sa-i necajeasca, isi dorea sa ajute niste copii de care auzise, copii ca atitia altii, abandonati, aruncati ca niste gunoaie, de care se ingrijeste o Mama, Mia…
Ce sa-i spui mamei lui, ce sa-i spui tatalui, care, ca majoritatea barbatilor, nu vorbeste, munceste si face lucrurile in tacere, totul pentru copiii si casa lui, ce sa-i spui fratelui, ce, cum…

Am vorbit mult cu mama lui, acolo, linga copil, nu am stiut alta cale decit sa o incurajez sa faca ce i-a spus copilul ca vor face impreuna, cind el se va face bine, planuri de om generos, care, la 23 de ani, spera sa fie bine, dar , in acelasi timp, isi ia cumva ramas bun de la ai lui si de la ce ar fi vrut sa faca. Intotdeauna pentru altii mai necajiti decit el.

De patru saptamini, de cind Iulica a plecat, ma asez pe scaun, ma uit la ecran si nu sint in stare sa scriu nimic. Insir citeva rinduri si simt cum ma invadeaza asa, o stare care ma rasuceste in loc, din toti porii imi iese starea atit de vijelios incit, pina la literele care ar trebui sa se insire pe ecran, nu gasesc cale sa o pun in cuvinte. Pur si simplu.

In toata durerea lor, mi-au promis ca vor scrie. Despre minunea de medic de la Spitalul Judetean din Alba Iulia care le-a intins o mana si i-a sprijinit si ajutat, Razvan Curca, despre curatenia si bunatatea si caldura tuturor celor din spital, despre lipsa de umanitate a multor cadre medicale de aici, carora nici macar nu le-au retinut numele, au retinut durerea care i-a doborit, doar raul care s-a prabusit peste ei, doar lipsa de empatie si de mila, pur si simplu, lipsa milei cu care anunti doi parinti ca fiul lor a murit. Nu stiu daca vor mai putea sa sa scrie despre asta, e ca si cum s-ar intoarce acolo. Sistemul e plin de rani, fie el sanitar sau educational, insa acest sistem e condus de oameni, indiferent de pregatirea sau aparenta de putere, fiecare rana apare pentru ca cineva si-a uitat inima intr un loc mocirlos si inghetat sau i s-a micsorat, ca inima lui Grinch.

Dupa el au plecat Stela, Cristina si multi altii pe care eu nu-i stiu, dar si ei sint fratele cuiva, mama cuiva, iubitul cuiva…

De fapt, nici nu stiu de ce am scris despre povestea asta, care e doar a mea si a lor. Poate pentru ca asa ceva e greu de dus pentru oricine, poate pentru ca in lupta asta, cu viata de zi de zi, o iau prea in serios cind ar trebui sa traiesc si sa fiu mai senina, cum ne invata niste oameni, or fi stiind ei ceva, poate imi trag singura semnale sa inteleg ca ar trebui sa ma bucur, sa nu ma mai supar din nimic, sa nu ma mai deranjeze nimic atit de tare incit sa pling, pentru ca vreau sa invat din fiecare zi ceva care sa ma sprijine, sa ma recladeasca , sa ma invete cum sa fac fata, cum sa trec, cum sa i ajut pe altii.

Sau scriu pentru ca asta e singura cale de a striga cit e de nedrept sa-ti moara copilul, cit e de nedrept sa te invite cineva sa iei loc pe un scaun si sa ti se spun”Imi pare rau, dar”… Nu-i asa ca uneori, cind suferinta e asa de mare si risca sa te inghita cu totul, iti vine sa strigi cit poti de tare, de ce? E nedrept, de ce? Stiu oameni care duc in padure si acolo se pun pe urlat, asemeni lupilor, i-am auzit, intr-un decembrie intr o padure pe linga Moeciu. Erau niste oameni obositi, stresati, niste straini cu probleme, veniti sa se recreeze; s-au dus in padure si si-au strigat acolo, ca salbaticiunile libere, reprosurile si nemultumirile si durerile, poate si sperantele, cine stie…

Eu scriu, asta e “urletul” meu de lup singuratic. Cu moartea nu se pune nimeni, uneori se mai pune cite medic cind Doamne-Doamne are niste socoteli ce coincide cu ale noastre. Altfel, cu ea nu merge, vine, isi ia tributul si pleaca. I-am spus unui prieten care si-a pierdut jumatatea de nici macar un an, care sufera teribil, ca daca inchidem ochii si ne imaginam ca S. e pe aici, suflet si energie pura, i-ar placea sa ne vada asa? Raspunsul lui a venit tirziu, dupa ce si-a ridicat privirea din pamint si mi-a raspuns soptit, cu rusine parca”nu, nu i-ar placea.”

Maine sint 40 de zile de cind un copil a plecat intr o alta lume, mai buna, zicem noi cind mereu ne pleaca cineva, ca sa putem sa fim, sa mergem mai departe. Poate ca acum trebuia sa termin de scris, Iulica si-a dorit foarte mult sa-l faca cunoscut pe medicul oncolog Razvan Curca si echipa lui de la Spitalul Judetean din Alba Iulia. O simpla cautare pe Google va poate pune in legatura cu un Medic si un Om. Poate nu o sa aveti nevoie, dar e bine sa se stie ca undeva, in Alba Iulia, e un om care nu capituleaza cu una, cu doua…

Medic oncolog: ”Acest nou tratament anti-cancer, disponibil și în România, este o șansă la vindecare pentru pacienți care erau considerați incurabili”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.