Am scris, am șters, plec de la o idee și pe drum vine un vârtej în mintea mea și aduce cu el multe, multe altele… Și ideea de la care am plecat se face mică, mică și parcă nu mai are rost, nu mai are importanță nimic – de ce ori la ce folosește. Oricum lumea nu mai are răbdare să citească, nici eu nu mai am răbdare cîteodată.
Am scris postări, uneori lungi, pe Facebook. Mi-au zis mulți dintre ai mei – ai putea să pui textele astea pe site. Nu! – le-am zis – e puțin. Acolo trebuie să fie mai consistent, mai mult… și uite asa, au trecut 5 ani în care nu am mai pus nimic pe site. Îl plătesc conștiincioasă, așteptînd ziua în care o să pot să las în urmă măcar o parte din ce m-a pus atît de tare în cap. Nimic nu doare cum doare pierderea oamenilor importanți din viața ta. Oameni care te-au iubit și pe care i-ai iubit. Mult.
Scriu și iar imi vine în minte gîndul că era cît pe ce să mai pierd odată. Am avut noroc, nu am pierdut și iar îmi vine un gînd care imi amintește de alții care nu au atîta noroc…
Cum ți-e scris, citeam undeva. Cum ți-e scris? De unde știi?
Nu știi.
Cu ceva vreme în urmă, m-am mobilizat să scriu ceva, să trimit undeva. Era un fel de concurs, a scris foarte multa lume, minți tinere care scriu excepțional.
Mi-ar fi plăcut să învăț să scriu altfel. Eu scriu, pur și simplu, fără nicio specializare, scriu așa, că mă arde, că mă doare, că vreau să spun mai mult decît pot. Eeeh, să scrii teatru, dramaturgie, etc. e mai mult. Habar nu am cum se scrie, de aia mi-ar fi plăcut să mai învăț ceva. Am făcut multe care nu mi-au folosit în mod deosebit, dar le-am făcut pentru că am vrut să știu.
Mi-a rămas textul pe care as vrea sa-l pun pe site. Nu, nu e autobiografic. Da, are chestii în comun cu mine, ca toate personajele – au ceva din mine, dar nu sînt doar eu acolo. În tot ce scriu, e experiența mea din viața asta, cu oamenii și poveștile lor, cu ce am trăit eu cu ei sau ei cu alți oameni. Practic sîntem toți în niște tipare și, învățîndu-le, poate reușim să ieșim din cercul vicios. Din “Matrice”. Poate măcar devenim conștienți de ce se întîmplă cu noi în lumea asta care o ia la vale atît de rău, încît nici nu știi cum să te agăți de ceva, să-ți păstrezi ce ai valoros, să nu te ducă valul care distruge tot ce aveam mai bun, speranța și bucata de iubire neprefacută, nemincinoasă care riscă să dispară asemeni dinozaurilor.
Pentru mine scrisul e vindecare. A fost vindecare mereu. Am încercat să scriu după ce a murit mama… E prima dată cînd scriu așa, am evitat cît am putut cuvîntul ăsta, dar știu că bisturiul e în mîna mea și trebuie să-l mînuiesc cu grijă. Să-mi curăț mie durerea, fără să ating pe nimeni. Din durere nu am putut ieși cu adevărat și nici nu cred ca poți ieși din așa ceva. Cred că se face din cînd în cînd invizibilă, ca și cum, ea, durerea, înțelege că, uneori, trebuie să te ajute să mergi mai departe, nu să cazi.
Am avut o mama incredibilă. Înțeleg asta și mai bine cînd citesc ce scriu alți oameni care au crescut cu mame abuzive, rele, mame care le-au distrus fizic si psihic. Vorbele grele dor la fel demult ca bătaia care nu lasă timp vînătăilor să se treacă.
Încerc să-mi justific neputința de a trece peste, să pot să scriu despre ceva ce ne-ar putea ajuta, ne-ar putea sprijini în drumurile noastre spre vindecare de traume de tot felul. Încerc. Întîi o fac pentru mine, pentru ca am nevoie de liniște în capul meu, în inima mea și apoi pentru oamenii care încă mai citesc ce scriu. Da, e cam cu inima pe masă, la vedere.
Îmi doresc mult de tot să ne obișnuim să ne ocrotim unii pe alții, atît cît putem, atît cît mai găsim – ici, colo – oaze de speranță și bunătate și îngăduință.
Și las textul, asa cum l-am trimis, mai jos.
Femeie, 45, 50. Este așezată pe scara casei; are un telefon în mînă; a vorbit sau vrea să vorbească la telefon. În spate se vede o ușă întredeschisă; se vede o măsuță de sufragerie cu niște flori ofilite, o sticlă de vin și două pahare cu vin. Pe lîngă ușă se strecoară o pisică. Femeia se uita dupa ea și începe să vorbească. Îți dai seama ca vorbește mult singură, vorbește ca și cum ar fi cineva în fața ei și o ascultă. Pune telefonul jos, scoate o țigară dintr-un pachet, nu o aprinde; îți dă senzația că vrea să se lase de fumat, își face de lucru cu pachetul…
Nu am avut niciodată mînă bună la bărbați. Nici la prieteni. Cu prietenii a fost mai simplu, au venit, au plecat, cine a vrut a rămas, îi număr pe degetele de la o mînă pe toți. Cu bărbații, însă…
Cred că am fost teribil de naivă să cred că oamenii se pot schimba, că dacă îți intră în viață un om care te iubește și te ține în inima lui, în locul ăla închis din adîncul sufletului, se poate să pui acolo niște bucurie, niște fericire, niște tihnă… O ții așa, într-o speranță, chiar dacă simți uneori că vorbești în gol, parcă ai vorbi cu pereții.
Am fost incapabilă să fac ce trebuie cînd simțeam că inima mea bătea nebună ca la un examen greu. Eram incapabila să trimit și eu semnalele alea, cum face orice femeie cînd îi place cineva, știi, semnalele alea pe care le prinde orice prost.
Mi-a zis un profesor la un curs că nu am niciun pic de frivolitate, da’ nici un pic. Am înțeles atunci că e ceva în neregulă cu mine, am crezut că asta – frivolitatea – mai vine pe drum, o crești, te mai învață ea, viața. Nimic. Nu s-a lipit nimic.
Ratata pămîntului am fost. Ultima. O femeie construită din cea mai rămas dupa ce Dumnezeu a făcut serii, serii de femei superbe. M-am strecurat și eu prin viața asta, am făcut slalom printre deștepte și frumoase, și eu acolo, mică și fricoasă, fără curaj, fără dramul de frivolitate care să mă învețe să trăiesc, să ma descurc, să nu rămîn mereu, mereu, eu – ultima înțeleaptă, ultima blîndețe, adică ultima proastă. De aia, probabil de mila, m-a mai cîrpit Dumnezeu pe ici, pe colo, cu bunăvoință, cu răbdare, mi-a mai trimis un prieten, și, de parca nu m-ar fi iubit deloc, mi-a pus pe umeri niște poveri de nu am mai știut deosebi iubirea de grijă. Și nici așa nu am știut să fiu cum trebuie.
Așa mi-a zis terapeuta cînd a plecat el – că nu am știut să-i fiu iubită, că i-am fost mai mult mamă. Cine să mă învețe jocul și viclenia și abilitatea de a învîrti bărbații pe degete, mai ales dupa noaptea în care am aflat despre mama lui, despre chinul lor, despre cum i-a murit mama și, la cîteva săptămîni, bunica?
În noaptea aia s-a întors cu spatele la mine și a plîns cu sughițuri, ca un copil al nimănui. Cum să mă port, cum să separ lucrurile? După noaptea aia, cînd i-am simțit suferința despre care nu a putut niciodată să vorbească, suferința aia de copil traumatizat de un tată agresiv, bătăuș, absolut diabolic, golul din el pe unde iubirea trecuse din cînd în cînd, așa, ca un vînt, cum ar fi trebuit sa fiu? Noaptea aia mi-a răsucit inima în toate direcțiile, nu am mai știut decît să-l iubesc mai mult, să fiu eu cea care îi pune în brațe tot ce nu a avut niciodată – iubire, casă, prietenie, cămin, cuib.
Ne-am întilnit după vîrsta de 30 de ani – eu într-o admirație totală în fața inteligentei lui. Nu a fost magia îndrăgostirii, nu, nu, nu. A venit treptat, dupa plimbări multe și lungi. Mi s-a părut că, dincolo de toate, descopeream în el un fel de curățenie umană, greu de găsit la bărbați.
Cînd nu ești așa îndrăgostit și leșinat de iubire, mai e și-o brumă de minte care e mereu lucida, faci înțelegeri. “Aș vrea să-mi spui cînd se termina între noi, cînd nu o să mă mai iubești”.
Chiar crezi că e posibil asa ceva.
Aveam să aflu după mulți ani că bărbații nu sunt în stare să se uite în ochii tai și să-ți spună asta. Să se uite dracului în altă parte dacă e așa greu, dar să zică ceva: că pleacă la altă casă, la alt cuib, că fuge după o altă iubire. Că lașitatea și tăcerea aia mincinoasă le e la îndemână. Atunci am crezut că e posibil. Cum am crezut că nu e musai să zică “te iubesc”-ul ăla nenorocit după care te uiți ca un pui de cîine plăpînd după mîngîere și mîncare și îți spui ca aia e, el nu se descurcă cu cuvintele cum te descurci tu, dar tot ce face îți strecoară în minte gîndul că el e cel lîngă care o să îmbătrînești. Și esti liniștită, e și prietenul tău cel mai bun.
Am făcut mereu, ca la o autopsie serioasă, o listă cu tot ce am greșit, inclusiv cu siguranța că nu va pleca de lîngă mine. Puteam să jur că nu va pleca niciodată.
Am construit la iubirea aia dintre noi, am crescut-o cum am știut eu și cînd se așezase, sau așa credeam eu, am vrut un copil. Am vrut să adoptăm un copil, eu nu eram în stare sa aduc un copil pe lume, da, nici un copil nu am fost în stare să fac, nu se putea, dar eu am vrut mult să avem și noi un copil. Mi-a spus că nu e pregătit, că nu-și dorește, nu am făcut nimic, nimic să-i schimb părerea, nu l-am presat să-l conving, așa mi s-a părut corect – să-l las să decidă el. Nu era un pui de pisică pe care să-l iei din stradă, era un copil, nu?!… Am simțit că e ceva ce nu-i place în povestea mea cu copilul, era o teama de ceva, nu înțelegeam nimic din teama lui, dar nu am făcut nimic; nu voiam să-l conving, voiam să îți dorească și el copilul. Speram să se răzgîndească…
Încet, încet, m-am întrebat mult timp cînd s-a întîmplat asta, cred că și eu am început să nu-l mai iubesc, să nu mă mai uit la el cum mă uitam la început. Cred că trăgeam de prea mult timp singură la povestea noastră care începuse deja să se destrame. Pentru că el era doar privitor. Devenise un privitor. Am simțit că nu mai era cu toată inima cu mine, îl simțeam că e deja cu un pas afară din casă, gata de fugă…
În ziua aia făcusem o ciorba de pui.
A deschis ușa bucătăriei. Noaptea trecută nu venise acasă, era prima dată cînd făcea asta. Mi-a spus că vrea să doarmă la el acasă. Părea ciudat, dar eu simțeam că ruptura era gata, că se căscase un hău între noi. Simțeam și nu aveam ce face. Era rece, arogant și sigur pe el. Niciodată nu fusese așa.
A intrat în bucătărie și mi-a spus: “aici miroase ceva urat”. I-am spus să se ducă la doctor dacă o ciorbă îi miroase urît…
A închis ușa, a ieșit, l-am văzut pe geamul de la bucătărie cum iese în curte, era îmbrăcat cu cămașa lui bleu și am știut. Am știut că e ultima dată cînd îl văd.
Nu l-am urît niciodată pentru că nu a vrut copilul; nu l-am urît niciodată pentru că și-a căutat iubirea aiurea. L-am urît pentru că m-a trădat, era prietenul meu cel mai bun. L-am urît pentru că mi-a trădat încrederea, iubirea, liniștea, tot ce aveam noi. Și a plecat fără să se uite în urmă, fără să-i pese de momentul foarte greu în care eram cu moartea care se abătuse peste ai mei. Cît l-a iubit mama…
Am încercat să nu-i port pică, să nu-l urăsc după ce a plecat exact ca în bancurile alea proaste – s-a dus după țigări și nu a mai venit.
În primii doi ani m-am rugat, am plîns, am fost la terapii, pentru că-l uram. L-am urît cu toată puterea mea. Avusesem atîta încredere în el, mă bazasem pe el, toată viața pe care urma să o mai trăiesc era cu el. Am greșit. Am plătit.
După 5 ani…
După o operație la cap…
După multe probleme la inima… Ale lui.
Oricît mă rupe gîndul asta, nu vreau să mă mai întorc în urmă. Nu vreau să-l mai țin de mînă ca o soră și, după ce trece taifunul, el redevine același rece și nepăsător…
Am înțeles tîrziu, după plecarea lui, de unde lipsa emoției profunde, lipsa capacității de a iubi, de a-i pasa cu adevărat, inteligența și abilitățile profesionale ieșite din comun.
De m-aș întoarce, nu mai știu dacă tot pe el l-aș alege și eu aș fi altfel. Știu și azi că el e diferit de restul lumii, poate eu am fost cea care e vinovată de tot. Poate nu am știut, nu am înțeles… nu mai știu…
Azi mi-a frînt sufletul a treia oara în viața asta.
Tace preț de cîteva zeci de secunde cu capul în jos. Își ia țigara , își caută ceva să o aprindă…
Am făcut de mult pace cu el. Și cu mine, cumva… Azi mă arde că nu mai simt nici un strop de iubire pentru el. Și asta mă rupe în bucăți. Inima mea a vrut mereu să-l iubească, așa cum e el, deștept și lipsit de emoție și nu mai găsesc loc unde să-l pun, nu mai e nici un loc unde să-l așez întreg. Sînt toată numai cioburi…
I se simt lacrimile în voce, își aprinde țigara, fumează și plînge…
Superb!
multumesc.