Virginia Ioan, all rights reserved

“Sa treaca toti anii si–o voi lua de la inceput.”

/
7 mins read
Virginia Ioan, all rights reserved

Cu Victor Socaciu in urechi si cu un gand care ma face sa rad ca toanta si sa ma uit nostalgic pe geam…mi-e dor de mare! Sa  ma duc sa stau pe tarm, sa-mi bag picioarele in apa rece, in nisipul plin de scoici …

E curata si limpede si neasemuit de frumoasa marea acum, pana nu ne ducem noi nebunii la ea.

 

Am fost sambata, pe 21 aprilie, la Ploiesti, la festivalul de folk Tatiana Stepa si l-am revazut pe Victor Socaciu cantand. Il mai vazuzem la festivalul Om bun dupa muuulti ani, ani in care am fost departe…la Buftea…Imi cam place sa ma  duc la concertele astea – e relaxant sa stii ca un om cu o chitara si niste versuri frumoase te pot scoate din nebunia in care traim toti, intr-un fel sau altul. Si cinstit recunosc, ii redescopar pe Adrian Paunescu, George Tarnea si multe  voci din cenaclul Flacara de care uitasem aproape…probabil ca si asta face parte din cresterea  mea, de acum. Profesoara mea de limba romana, d-na Caloianu, ar fi bucuroasa sa ma vada din nou asa usor de atins cu doua versuri. Si cum sa te arda mai aprig decat intr-un cantec in care se aduna parca toate povestile si toate ranile? Si cand ma gindesc cum am inceput sa “sap“ in zona asta: intr-o zi au inceput niste neica nimeni sa faca misto de Hrusca! Exact, de Stefan Hrusca, de colindele lui, de faptul ca “nu mai canta nimic in afara de colinde…” Latraturi, eu asa le numesc.

 

E adevarat, pentru mine cele mai frumoase colinde sunt cele pe care le canta mama, dar de aici pana la a face misto de el e cale lunga… Si m-am apucat sa  caut Baladele pe versurile atat de frumoase ale lui George Tarnea pe care l-am intalnit si care, nu o data, m-a sarutat pe frunte in loc de autograf… Si pentru ca eu am turbat-o cu Baladele pe prietena mea, Cristina Balanescu, fire blanda si rabdatoare zice “hai sa-ti mai pun si altceva, vrei?” Si mi-a pus niste piese cu Emeric Imre pe textele  lui Adrian Paunescu, Nichita Stanescu, Emil Brumaru. Ia uite – zic eu – ce mai lume…ce lume frumoasa ..Si uite asa am ajuns eu sa ma duc la concerte  de muzica folk, sa invat versuri. Si mi-e drag, si-mi face bine. Ma face sa ma simt intr-un fel anume, ca si cum mi-as lua bucuriile si le-as ascunde intr-un loc unde au acces doar cei cei stiu pretui lucrurile astea …

 

Asa se face ca in frumoasa seara  de 21 aprile, cand e ziua de nastere a Tatianei Stepa, la  sala la Casa de Cultura din Ploiesti unde  debutasem cu ani in urma ca proaspat angajat al teatrului Toma Caragiu din Ploiesti, m-am asezat frumos in primul rand, unde, recunosc cu mandrie, statea, la un scaun distanta de mine, Doamna Ileana Vulpescu (am alflat ulterior ca dansa a dorit sa stam, Cristina si cu mine, acolo!) A fost o seara atat de frumoasa, atat de plina…

 

Catalin Stepa, baiatul Tatianei a cantat de ziua mamei lui cu lacrimi in ochi…Au fost artisti multi, dintre cei care au iubit-o pe Tatiana si in felul asta au vrut sa fie de ziua ei impreuna.

 

Printre toti artistii  a intrat sa cante, pe la mijloc, fara nici un fel de fite, Victor Socaciu. E cunoscut ca exista asa, o lege nescrisa, in care chipurile, vedeta intra  ultima si incheie un spectacol. Eu cred ca indifferent cand isi face aparitia, cel care are talent si carisma poate deschide fara nicio problema orice spectacol, nu e musai sa-l inchida, sa fie el ultimul. Publicul simte si se comporta ca atare. Nu am ce-i reprosa, eu ca simplu “muritor” ascultator  al lui Victor Socaciu decat prostia aia cu dubaltul filmelor. Suntem multi care ascultam muzica lui cu drag, dar pe aia cu filmele, chiar nu am inteles-o si ne-am intrebat de ce, dar…a trecut…Intre timp au venit si peste el mondenitatile menite sa-i scormone-n viata…

Rar am vazut atata modestie, demnitate si elganta la un artist care nu mai e tanar, despre care un oarecare spunea ca  nu mai are public. Victor Socaciu a ridicat sala in picioare fara niciun efort. A cantat asa cum canta el de obicei –linistit, pasionat, calm, cu zambet. A spus ceva la un moment dat despre moralitatea  exemplara a vietii Tatianei “care nu se compara cu moralitatea mea“ si atat. Restul a fost spectacol, iar eu am descoperit bucuroasa ca mintea nu m-a tradat si stiu (inca!) multe versuri din piesele de demult.

 

Din seara aia am simtit ca ma apropii de  muzica lui mai mult decat o facusem  si am inteles ca ceva din ce ascultasem in seara aia a inceput sa-mi umble bezmetic prin minte si sa-mi cante in ganduri. Si, dintr-o data, aparent fara nicio logica, mintea mi-a fugit la mare, la “camasa cea de rai”. Poate pentru ca mereu m-am gandit la mare ca la singurul loc unde poti sa stai ore in sir, sa stai si sa te uiti la ea, sa vorbesti cu ea fara sa se intrebe nimeni de ce vorbesti singura…

Nu odata cand ceva m-a durut peste masura am fost acolo si i le-am lasat ei si ea le-a luat si le-a dus in larg…si s-au topit…

Poate ca e timpul sa ma adun si sa plec la mare! Sa-i spun ce–am facut de anul trecut, cum am tanjit dupa ea si soarele  ei  toata iarna, sa facem planuri…si da, sa-i spun si restul …

11 Comments

  1. Ma bucur pentru tot ce e… ca am ascultat la nesfirsit baladele lui Hrusca… ma bucur ca am oprit masina in cimp, in miez de noapte, sa caut CD-ul lui Emeric Imre, ca sa-l asculti si tu… ca te-am luat pe sus sa mergem sa-l ascultam in club. Ma bucur ca redescoperim muzica adevarata, ca Tatiana ne-a adus impreuna intr-un fel pe care-l stii doar tu, ca te bucuri sa fii alaturi de oameni frumosi, asa cum si eu sint alaturi de oamenii frumosi din viata ta.
    Si mi-e dor si mie de mare… acolo, un dig asteapta sa merg pe el pina la capat… Chiar daca marea imi aduce aminte ca in fata ei sint nimic…

    • daaa..ce frica mi-era ..si tu , nebuna , noaptea , noi singure in cimp …asa au fost toate ,frumoase si neprevazute mai mult impuse de tine , se pare ca uneori ma port ca cei carora trebuie sa le faci bine cu de-a sila !si uite ce m-am imbogatit …iti mUltumesc Cristina …ca treci peste piticii mei , cum zice Virginia ….si ca faci ce faci asa in tacere …sa mi te tina Dumnezeu si sa ti le trimita dupa inima ta!

  2. Doamnelor, piticii trebuiesc respectati! Ei ne arata fata frumoasa a vietii sub toate aspectele ei. 🙂
    Eu mai am de lucru cu piticii care fac dezordine in casa si cu aia care imi desperecheaza sosetele, ca restul sunt simpatici tare si fara ei nu as putea trai. Revenind insa la muzica, indiferent de natura ei, este fermecata: ea are puterea sa aduca laolalta oameni, suflete, idei, vise. Am facut la un moment dat un experiment, caci da, iubesc sa experimentez. Am rugat sa se puna boxe mici in toate birourile si am rugat colegii sa nu mai asculte muzica in casti, fiecare il negea lui. Am facut play lsit-uri cu muzica de toate genurile, combinata fain. In primele zile nu s-a simtit decat anxietate. Ieseau demonii fiecaruia la iveala. Am fost rugata sa ma opresc, dar nu am facut-o. Dupa o luna lucrurile incepusera sa se schimbe – oamenii vorbeau mai mult unii cu altii, se descopereau, realizau ca nu sunt in competitie unii cu altii si, mai mult decat atat, au inceput sa lucreze ca o echipa. Asa au aparut si primele propuneri, timide la inceput, sa facem chefuri in agentie. Nu la modul neaparat de chef de toata noaptea. Asa a aparut ideea ca in fiecare saptamana, joia, dupa program, sa bem cate o bere impreuna, la job. Unii chiar si dansau, indiferent de muzica. Apoi am ales ca in fiecare ultima joi din luna sa-i serbam pe cei a caror zi de nastere fusese in luna respectiva. Incetul cu incetul lucrurile capatau alte dimensiuni. Atmosfera se detensionase. Se auzeau rasete, in sfarsit, oamenii veneau cu drag la job si entuziasmul isi spunea cuvantul si in proiecte. Cat a durat asta? Cam jumatate de an. Pana cand, managerii, romani (cum altfel?!) au decis ca nu e bine. Atmosfera a redevenit de inmormantare, oamenii s-au inchis in ei din nou, tensiunea crestea. Dupa alte doua luni, jumatate dintre noi ne-am dat demisia si am plecat de acolo in speranta ca vom descoperi un loc uman. Mai ales ca noi nu facem butoniere la Apaca. In aminirile noastre, ale tuturor, au ramas acele zile frumoase si pline de seva, datorita muzicii. Pacat ca nu intelege nimeni lucrurile astea!…

  3. Mi-am amintit acum, recitind… uite ce frumos scrie domnul Paler despre un fel de curaj, a propos de diguri:
    ” Marea loveste digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem pina la capat. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.
    Dar am fost atenti. Ca intotdeauna. Atit de atenti incit intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma; vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotariti sa mergem la capat.
    Acum, chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decit singur. Pot aluneca sau pot inainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb cine sint, ce virsta am si ce caut aici.
    Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaste ? “

  4. Mie piesa lui Seicaru – Aruncarea in valuri imi starneste cel mai puternic dor de mare. De fiecare data cand o ascult imi amintesc cum m-am aruncat prima oara imbracata si incaltata in mare, la 18 ani, fredonand piesa asta. A fost prima mea baie in mare si din acel moment m-am indragostit cu adevarat si iremediabil de mare.

    • inseamna ca Seicaru si-a facut treaba lui de artist..iar noi ne-am gasit aliat de nadejde-marea …!sper sa te duci curind sa-ti vizitezi prietena de-o viata!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Story

Balul Albastru

Previous Story

Vin ai nostri...pleaca-ai nostri...

Latest from Amintiri

Prin ploaie

M-am obisnuit cu mine sa zbirnai; fecioara din mine isi face planurile