Noi chiar nu ne trezim?

Incep cu o intrebare ca asa e frumos – intai sa intrebi si pe urma sa dai, pe principiul “de ce dai, ba, nu stii sa injuri?!”

Nu vi se pare ca in ultima vreme e invazie de neprofesionisti, de nepregatiti, de incompetenti, de pupincuristi, de latratori, de halebarde 7 care vin pe locurile unde, in mod normal ar trebui sa vina oameni cu mintea, inteligenta si experienta la purtator sa puna lucrurile la punct?

Sa ocupe posturi de RASPUNDERE, oameni  responsabili, pregatiti, care chiar stiu sa faca asta, oameni care au abilitati de conducatori si care pot fi productivi nu doar niste prezente care starnesc intrebari de genul cine e si ce-l recomanda pentru asta?!!!…

De ceva vreme citesc in presa cum dispare pas cu pas institutul Cantacuzino. Domnilor, ce dracu se intampla acolo? Ce se intampla cu voi toti? Ce se intampla cu oamenii care ajung in posturi cheie, oameni care sunt pusi sa conduca destinele tarii, care au in mana lor  soarta acestei amarate tari?

Ce o fi in mintea lor cand se vad puternici si plini de bani, influenta si putere?… Cum dracu poti sa fii fericit intr-o casa uriasa, pe un domeniu de mii  de metri patrati, cu vacante in cele mai indepartate colturi ale lumii cand stii ca toti banii aia sunt bani a caror destinatie era alta, ca acei bani erau destinati investitiilor in averea cea mai de prêt – oamenii?!…in vietile oamenilor,  calitatea vietii lor, casele lor, copii lor, sanatatea lor… Oamenii astia care muncesc si tot ce ce castiga, in procent de 80 de suta, se intoarce la stat?! O sa-mi pun intrebari si, ca sa nu mor cu ele de gat, le strig aici in gura mare – mai frate, nu mai are nimeni un dram de constiinta?!!!… Nici cat sa investim in ceva ce ne-ar aduce profit mai incolo?

Mor de nervi ca minti stralucite pleaca si-si pun cunostintele in slujba altor tari si dupa un timp citim despre ei si ne simtim mandri!

Fir-ar a dracului de mandrie, ca nu am avut-o si cand au plecat!

Institutul Cantacuzino e in prag de colaps! O sa ziceti ca o luam pe urmele Greciei…tot ce se poate…nu sunt economist, nu ma pricep la inginerii financiare – intreb doar – de ce nu se gaseste macar un grup de oameni carora inca sa le mai pese, pe care sa-i mane ceva din interiorul inimii si mintii lor,  care sa munceasca dedicat sa ridice din nou institutul – si cate altele or mai fi! – acolo unde l-au lasat ailalti! In loc sa-l creasca l-au pus la pamant…

Am vazut cum un reporter din Pro tv se chinuie de ceva vreme sa intre la noul director si sa filmeze in interiorul Institutului, iar directorul se ascunde dupa o doamna de la poarta si-l cheama altadata ”tot asa, cu un telefon  inainte !”

Cine, cui slujeste? Cui jura ei credinta, alea, alea cand totul se prabuseste pe zi ce trece?

Zielele trecute am fost la Slatina. Cea mai mare uzina de aluminiu  e in agonie.

Eu am prins anii aia de dinainte de Revolutie, a fost deazstruos, am crescut cu frica si neliniste, nu pot sa zic nimic frumos de vremea aia …uitati-va la filmele document cu Ceausescu, o sa va ingroziti iti cat de rau era, cat de indobitociti erau cei care ne conduceau…am scapat de dracul si am dat de tat-su?…

Nu m-a  luat nimic azi in mod deosebit. Ma roade demult. Azi insa, am primit doua picaturi care m-au umplut de spume! Una e cea legata de Institutul Cantacuzino,  celalata e parca o lacrima din ochii fetelor de la gimnastica! Astea mici, gimnastele, spala cu detergentii cei mai puternici imaginea Romaniei in timp ce la televizor e  plin de emisiuni despre fotbalisti unul mai slab decat altul, care exista in vizorul public prin prisma relatiei cu cate o meteorita cu sani de plastic, aparuta pe la televizor! Ca despre performante pe teren…mai va…cum zice mama!

Si azi, cu ochii sclipind de lacrimi fetitele astea de pe podium au mai umplut de mandrie inimi de oameni simpli care iubesc gimnastica si performanta, retele de socializare, buletine de stiri. Fetitele astea despre care lumea scrie putin si rar, despre care intuim ce antrenamente  istovitoare fac, despre sacrificiile de tot felul prin care trec, despre noptile cu dureri musculare si mesele sarace, despre zilele de cantonamente departe de familii…se scrie rar si se vorbeste o vreme cand ele ies din nou in lume si urca pe podium…

Ganditi-va un pic la oamenii pe care-i stiti pusi in posture cheie; cati dintre ei se comporta ca un lider si cati ca un tembel pus intr-o functie? Cati dintre ei stiu cu adevarat sa faca performanta? Cati dintre ei isi aduna oameni slabi profesional, dar bine pregatiti la nivel de socializare si pupaturi plus coloana flexibila ca o nuia? Cati au facut pe dracu ghem, au dat jos un director capabil, dar mai retras, care nu se ducea cu ei la bere, dar construia pentru ei si l-au inlocuit cu un altul simpatic, cu care ieseau seara la o bere, dar care doarme–n post?
Pot sa continui pana maine, ca am trait multe si am vazut destule …nu au trecut  decat trei luni de cand am fugit mancand nori de la o televiziune unde fusesem chemata de niste oameni si m-am trezit ca am sef…una…o aia…care continua sa faca ravagii acolo… Nu mai e niciunul dintre oamenii cu care am inceput acolo –au plecat toti din cauza ei…toti… Macar de-ar fi fost un nume, cineva, care sa fi facut ceva notabil…asa… Daca va spun numele, nici pe Goagalul lui Vanghelie nu o gasiti!

De aia am inceput cu intrebari, nici nu stiu daca am apucat sa intreb tot ce–mi venea in minte…

Nu mai avem constiinta? Onoare? Rusine? Mandrie? Respect pentru numele pe care il purtam? Numele e tot ce lasam copiilor nostri. Atat!… Numele si demnitatea ca noi, mame, tati, bunici, strabunici am facut ceva, am lasat ceva in urma, ceva care ne onoreaza pe noi, ceva care pe ei sa-i faca mandri?…

Cand trec pe la Doicesti vad doua turnuri de la o termocentrala, decedata si ea, ma uit la ele si-mi amintesc ca bunicul meu a fost unul din oamenii care le-a ridicat! Bunicii mei au fost amandoi prizonieri de razboi! Cel din partea tatalui s-a intors orb si asa orb cum era l-a pocnit pe preceptor care venise dupa nu stiu ce impozite! Nu i-a cerut nimeni socoteala ca avea dreptate – era erou de razboi!

Poate sunt desueta intr-o lume in care lumea goneste disperata dupa bani, nimeni nu poate supravietui fara bani.

Mai pun o intrebare si ma opresc – cu ce prêt?

Tot ce ramane dupa noi e reputatia! Atat!…

6 thoughts on “Noi chiar nu ne trezim?”

  1. Pretul din intrebarea ta finala e ala ca unii isi traiesc viata usor si lin, in timp ce altii muncesc pentru ei. Intotdeauna conducatorii au avut nevoie de oameni slabi, pe care sa-i domine… de oameni care nu pun intrebari si care muncesc cu capul plecat. Pe asta se si bazeaza. Pe frica si pe lipsa de preocupare in a pune intrebari a majoritatii. Si treaba merge unsa. Asa ca eu cred ca vina e de ambele parti. Primii nu au constiinta, asa ca nu ne putem astepta la altceva, iar ceilalti se complac de frica. Si uneori de nepasare fata de propria viata. Pina nu-si inving frica nu se va schimba nimic. Fiindca mi-e greu sa cred ca se vor trezi constiintele.

    Reply
  2. Pai din lipsa constiintei vin cam toate relele lumii. Pina nu se vor trezi constiintele, ea va merge tot rau… Si, da, n-am mai tine drumul daca am fi toti la fel… daca n-ar mai fi si oameni curati… Asta tine, de fapt, lumea intr-un oarecare echilibru

    Reply
    • eu tot strig asa , de nebuna pe aici ba !mai e vreunul lumninat si curat? sa ne dam vietile pe mina lui? sa vedem ..poate mai striga si altii …

      Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.