Ziua in care iti iei ramas bun de la iubirea ta,  ziua in care deschizi usile larg, dupa lungi discutii cu tine si incepi sa  impachetezi diminetile, imbratisarile, plimbarile, lacrimile, promisiunile, sperantele.  Le impaturesti cu grija, le faci  mici, mici, mici, sa ocupe loc cit mai putin si le pui intr-un colt al inimii  la care stii ca o sa te intorci mereu, ca la comorile pe care  le-ai avut, care acum si-au pierdut stralucirea, dar care, pentru tine, vor fi mereu dovezi ca fericirea nu te-a ocolit, ca ai gustat din ea cu nesat, pina la fund, ca fericirea e posibila si ca atunci cind isi cauta o alta inima unde se cuibareste, e bine ca tu sa-ti inchizi usa inimii si sa  pastrezi locul asa, impodobit si luminat, la fel cum era cind fericirea a locuit acolo.

 Nu poti sa tai definitiv legaturile cu trecutul, cu iubirile care ti-au fost zori si soare si nopti. Nu poti, asa cum ar fi sanatos, sa tai totul de la radacina  nu poti, tu nu poti si nu intelegi cum, dupa tradari sau plecari,  tu tot te mai gindesti” ce mai face, cum ii e”, si daca mai  si auzi o veste despre el nici nu stii cum sa suni, sa-ti oferi ajutorul, desi sistemele de alarma din tine iti striga disperat sa-l lasi in pace, sa nu te mai risipesti, sa nu mai alergi la prima durere sa pansezi rani ca si cum toti vindecatorii au plecat din lume.

Unii o numesc slabiciune, eu  nu stiu cum sa-i spun;  stiu doar ca iubirile care ramin impachetate ca darurile din sipetele stravechi la tii ca la nimic altceva, pe care le arati doar celor care chiar stiu cum arata sufletul tau si ce l-a parjolit, iubirile astea nu pot fi lasate sa se sterga ca si cum nu ar fi fost. Nici o inima care a iubit asa, fara temeri si fara indoiala, nu poate uita de tot si cred, cu toata puterea, ca cea mai buna alegere pe care o poti face este sa pleci pe drumul tau si el pe al lui,  chiar daca inca ne iubim. Chiar daca stii ca el va ramine  singurul om linga care ai fi vrut sa imbatrinesti, chiar daca stii ca el era acela, chiar daca stii ca nu va mai fi nimic, niciodata, la fel. E asa de greu sa te desparti de un om pe care il iubesti pentru ca nu e alta cale…

Deciziile se iau mai usor decit se poate crede; cum traiesti apoi cu dorul, cu nevoia de a-i auzi vocea, de a-i simti pasii si mirosul, cu golul din inima in fiecare zi cind te intorci si el nu mai e; cum poti trai fara siguranta si linistea de linga el cind parca nici idealurile nu mai inseamna nimic,  cind fericirea e linga tine asa, vie, scaldata in lumina  si  te tine de mana. Peste asta e cel mai greu de trecut.

De cite ori nu ti-ai sters lacrimile pe furis, pacatoasele de lacrimi care te dau de gol  exact cind vrei sa pari demn si puternic; cind toate iti  amintesc de zilele de nastere pe care nu le vom mai trai impreuna niciodata, pentru ca tu ai luat decizia de a rupe firul care te tinea si nu te tinea, te iubea, dar nu destul cit sa, care venea si nu raminea, care a avut atita putere, mai multa decit tine, sa inchida usa  vietii noastre si sa plece.

Si dintr-o odata, asa din nimic, incepi sa te ridici. Lacrimile vor veni sa te caute mereu ca si cum ar fi facut legamint sa nu te lase prea mult singura, de asta e bine sa ai un loc al inimii unde sa poti sa plingi. Si locul gol de linga tine o sa doara mai putin desi nu e nimic in loc. Locul trebuie sa ramina asa, pina se curata, pina iubirea isi ia bagajele si se ascunde in camaruta unde va locui mereu.

Ar fi trebuit sa fie o poveste despre rabdare; rabdarea de a putea ierta, de putea uita, de a putea creste, de a o lua de la capat, mereu de la capat, de fiecare data, dupa fiecare cadere sau esec, dupa fiecare iubire care pare irosita, rabdarea de a intelege ca, probabil, din toate trebuie sa pastrezi doar bucata de rai care ti-a fost data, rabdare sa  primesti ziua de azi, de maine  si restul zilelor.

E mult de lucru cu rabdarea; e mult de lucru cu speranta care urmeaza rabdarii, speranta care capata intr-o   zi  contur  cu doi ochi albastri si un chip care ar putea fi un inceput. E mult de lucru cu rabdarea si puterea de e merge mai departe si cind povestea capata iz de Luceafar. Tu il iubesti pe el si el pe alta care nu-l va iubi niciodata pe el si, inevitabil,  tisneste ca o rugaciune gindul ca nu e nimeni  care sa-ti spuna ce sa faci, cum sa alegi, cum sa te opresti din drumul catre nefericire pe care alergi grabit, cum sa nu treci nepasator pe linga  inima care ti se ofera cu atita generozitate pusa la vedere, in palma si tu  nu vezi, nu vrei sa vezi…

Se stie ca marea are acest efect uluitor asupra oamenilor, ea ii indragosteste, ea ii leaga si tot ea le desparte drumurile cind ele nu mai sint decit niste carari anevoiase si din ce in ce mai greu de parcurs. Marea, noaptea, sub o luna perfect rotunda, intr-o tacuta intelegere,  isi deschide bratele larg si primeste toate povestile, promisiunile,  juramintele si le duce in larg, ca semn ca ele vor dainui mereu, dincolo de tarmul pe care ramin, din ce in ce mai singuri, oamenii. Si in generozitatea ei, marea ia povestile si iubirile care nu trebuie sa piara si le duce  cu ea, in adincuri, pentru ca ce nu mai pot duce oamenii, poate, pot purta sirenele.

Si poate intr-o zi, in alta binecuvintata zi, din mare sau de aiurea, povestile ingropate in adincul ei vor rasari altfel, sub alta forma, sub un alt chip, din  niste maini blinde care vor veni catre tine si din imbratisarea lor  o sa simti ca ai mai trait asta odata, ca parca ti-e cunoscuta imbratisarea si adierea de bine care se plimba intre noi. Si atunci o sa intelegi  ca asa trebuia sa fie. Ca trebuie sa traiesti  cu rabdarea  si speranta ca ea, frumoasa si curajoasa mea mare, cu luna si cu stelele deopotriva, nu-i paraseste pe cei isi pun inima pe tarm  si o lasa marii, ca legamint ca nimic si nimeni nu le va clinti speranta. Si cu aceeasi speranta ca va mai veni o zi in care, sub o luna rotunda si luminoasa, mainile blinde si ochii aceia albastri ii vor multumi ei ca le-a recladit iubirea.

 

 

 

6 thoughts on “Cu marea in inima

  1. Cineva drag tare mi-a spus mie candva…plecam cand ni se termina iubirea…N-am auzit-o niciodata mai frumos ordonata, durerea asta un pic amaruta si mai mult adancuta…Da, tu mi-ai spus-o …Si ai vazut drept prin mine, asa cum si eu pastrez cuminte, in odaia mea buna, din inima…Mai stii cum am invatat la aritmetica despre multimi si cum se intersectau ele? Asa sunt oamenii…iar locul in care se ating se face o lume noua, doar a lor, care se umple incetunel cu lucruri din ei, care cresc la fel…noi avem acolo marea, ochii albastri, si aceeasi ochi cu care vedem iubirea 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.