Am avut o slujba vremelnica in televiziune… la momentul respectiv era o emisiune de succes, cam singura pe zona, eu am intrat, ca in orice proiect, fara sa am habar in ce ma bag si in ce fel imi va influenta asta viata; pentru mine era un proiect ca oricare altul, habar nu aveam ce trebuie sa fac acolo. La un moment dat am intrebat”eu ce trebuie sa fac, concret?” mi s-a raspuns”esti actrita, baga-te in seama”! si cam a sta a fost. Ce -am facut, ce nu am facut nici nu mai conteaza , e oricum un balamuc in viata si in televiziuni incit, analize pe “textul” vietii sau experientei mele in zona aia ar fi o pierdere de vreme. Pentru mine nu a fost o miza, de nicio culoare, nu a fost nici vreun castig financiar dar, nici asta nu mai conteaza… ce vreau sa aspun, cu toata introducerea asta lunga cit o zi de post e, ca, dupa aparitia mea meteorica la televizor, am ramas cu Tanta de git…buna sau rea, bolovan sau bucurie iar nu conteaza, am pus-o si pe ea la un CV imaginar, i-am pus in mana un pahar cu smothie si am incuiat poarta.
Cu ceva vreme in urma, printre picaturi, am vazut la Gala Uniter, un moment de reculegere pentru slujitorii acestei arte… printre ei am recunoscut, cu stringere de inima, doua nume care mi-au fost aproape, pe care le-am iubit si carora le datorez mult. Am adormit spre ziua cu niste remuscari uriase, cum a fost posibil sa nu stiu? Cum de nu am aflat nimic? Si apoi mi-am dat seama ca in nebunia in care unii sint excesiv aratati in media, ceilalti, modele cu adevarat, se sting si pleaca cu demnitate. Sint suparata pe mine ca nu reusesc sa fac tot ce-mi spune inima si ca toate gindurile mele, ordonate frumos, nu reusesc sa prinda forma. Si imi amintesc tot ce-mi spun altii, ca atita vreme cit vorbim despre ei, cit ni-i amintim asa cum ii stim, nicunul nu va fi uitat.
Mi-a sarit in ochi poza incadrata in chenar negru a lui nenea Mircea, cum ii ziceau colegii de la Teatrul de papusi din Craiova, teatru pastorit, in perioada in care eu am fost acolo, de Cleopatra Domozina, minunatul loc de bucurie al copiilor, azi incercind sa-si recapete locul binemeritat in viata orasului, gratie unei fete minunate care se lupta pentru el, te iubesc Adriana! Mircea Surdu a fost unul dintre papusarii cei mai buni pe care i-am intilnit, alaturi de minunata Adriana Stamate. Ei doi m-au iubit si m-au sustinut de la examen, ei doi m-au invatat tot ce stiu despre papusi, despre manuitul papusilor in doi, chiar in trei, despre cit de importanta e armonia dintre colegi, mai ales cind doi actori trebuie sa-i dea viata lui Fat Frumos, calare pe cal, care se bate cu Zmeul…Toata frumusetea papusilor de la ei am deprins-o, toate vocile de baieti, de pasari, de pisica erau in mine, parca, asteptau undeva pe corzile mele, si, nu stiu cum faceau ei, ce efect avea asupra mea lucrul cu ei, ca le gaseam fara mare efort. Am iubit teatrul de papusi gratie lor- si nimic, niciodata nu-mi va lua iubirea sadita de ei. Ei doi au fost pentru mine exemplu de generozitate si devotament profesional si uman, niciodata nu i-am auzit vorbind de rau pe cineva sau barfind-aveau o singura treaba, sa scrie povsti si sa le dea viata. Mircea m-a ajutat foarte mult cu increderea in mine, in mainile mele care pot sa tina doua papusi deodata, de la ei am deprins obiceiul de la dormi cu mainile intinse pe linga cap, ca si cum as vrea sa le obisnuiesc sa stea mult ridicate.
Dupa ce am plecat de la ei( se restructurasera doua posturi si am disparut din schema impreuna cu un alt coleg, noi ultimii angajati si eram cei mai tineri) m-am intors in Bucuresti si m-am apucat de examene pe la Institut, la papusi, evident, unde nu am intrat niciodata, am mai aflat asa, chestii, dar… nu mai conteaza. M-am intors Craiova, la Festivalul Shakespeare, dupa vreo citiva ani si nu pot sa le uit chipurile cind m-au vazut. Mircea s-a uitat la Adriana si la Cleo Domozina si le-a spus ceva de genul “Ia uite ce-am pierdut !” A fost mai mult decit o marturisire directa ca m-au iubit si ca le-a parut rau ca viata ne-a dus pe fiecare pe alte drumuri…
Nici el si nici Cleo nu mai sint pe aici dar in mintea mea, sint. Si cind ma simt in apele mele si incep sa ma joc, dau de cite un baietel obraznic, care pune intrebari si –i zapaceste pe cei din jur, atunci stiu ca Mircea sta undeva si ride si-mi spune, cum imi spunea si in seara in care am inregistrat vocile pentru un spectacol de Craciun (in seara aia seara eu zaceam in cabina cu febra de 39 de grade, ma ridicam doar cind ma chema Mircea, ca imi venea rindul la inregistrare, )si cind am gasit, in sfirsit, o voce de baietel,“ cita nevoie aveam de vocea asta!”. Si Ride. Si ma invata chestii pe care sa nu le fac. In viata. Multumesc, Domnule Mircea Surdu…
Cealalta disparitie se numeste Silvia Cucu. Toata suflarea care a trecut prin Institutul de Teatru, privat sau de stat, stie cine e dna Silvia Cucu. Doamna Cucu pe care am admirat-o pentru ingaduinta cu care isi trata studentii, pentru dragostea cu care isi tinea cursul si pentru jumatate din grupa, pentru eleganta cu care stia sa iasa din situatii delicate, mai mult ale altora… Am iubit-o fara sa-i spun asa in fata, doamna, stiti, va admir mintea stralucita si enciclopedica, as sta sa va ascult cu orele( cred ca i-am spus la un curs ca as lua-o acasa la mine, doar sa-mi povesteasca lucruri)… eram unul din multii ei studenti care se straduia sa nu lipsesca de la cursul de Istorie a Teatrului Universal. Fiecare ora era parca o bucata de istorie-dna Cucu stia in detaliu tot ce se putea sti despre fiecare clipa a teatrului in lume- cine a scris, cind a scris, cine a facut distributia pieselor sau a filmului, cine s-a maritat cu cine, ce traiectorie au avut actorii dupa ce si-au luat personajele in primire… Doamna Cucu stia tot, dna Cucu era o enciclopedie ambulanta, iertata mi fie expresia dar, asa mica de statura, cu parul ei tuns scurt, intr-o culoare ce amintea de aramiu, doamna Cucu a fost unica. Si fabuloasa.
Era extreme de ingaduitoare cu studentii care lipseau de la curs, am intrebat-o odata daca nu o derenjeaza asta, mi-a spus zimbind ca actorii sint ca niste copii mari, au alta chemare si cine vrea sa se instruiasca si sa citeasca o face cine nu, nu. Ii datorez doamnei Cucu toata bogatia de teatru din inima mea, ii datorez nota de la examenul de licenta cind mi-a fost de mare folos cursul in care ne-a povestt despre Arthur Miller si simpatiile lui politice, a contat, paralizasem de emotie la examen si am auzit-o in gind povestind diverse amanunte care m-au ajutat sa par mai pregatita decit eram. Ii datorez doamnei Silvia Cucu multe din orele frumoase din perioada facultatii, ii datorez bucuria de a ma duce la un curs care poate parea plictisitor…. Si ii multumesc, alaturi de toti cei care isi amintesc de ea, pentru ca ne-a trecut prin viata si ne-a aratat, in felul ei unic, “filme” atit de frumoase ale teatrului, de la teatrul Kabuki la Renastere,Iluminism…pina azi.
Asa a fost mereu… oamenii cu evidenta valoare devin, de fapt, invizibili in fata stirilor senzationale; abia tirziu, cind saracia spirituala ameninta sa macine si ce a mai ramas, rasare o voce curajoasa care mai scrie o carte, niste articole despre ei despre ei, care incerca sa-i puna la locul cuvenit. Sper.
Vorbim mult si facem din ce in ce mai putin. Eu am inceput sa tac daca tot nu fac nimic. Macar sa tac daca nici nu fac. Nu e tristete e doar un moment foarte clar, in care inteleg, ca de la vorba la fapta e un drum lung si tare anevoios. Cel mai greu e sa recunoastem ca sintem trecatori prin viata asta, indiferent de ani…cei care pleaca isi vor fi implinit cumva destinul, e greu pentru cei care ramin, pentru ca teoretic toti intelegem asta, cu plecarea, de tot, definitiv, dar practic… e incredibil de greu.
Lucram mereu la noi,ca la o constructie care se vrea temeinica-uneori reusim sa astupam locurile vulnerabile, alteori nu. Intr-o batalie cu tine, cind nu prea stii de partea cui sa te asezi, a celui intelept sau a celui care se revolta, vei avea mereu nevoie de oameni mari si intelepti la care sa te raportezi, de la care sa inveti, cum si cit sa faci pentru o pace vremelnica. Eu i-am avut si pe ei in viata mea, au trecut ca doi profesori buni si intelepti si mi-au pus in inima si in minte lucruri, sfaturi, ginduri, gesturi, pe care nu le uit. Si de care ma agat cind simt ca trebuie sa ma prind de ceva. Si simt nevoia sa scriu pentru ca nu-i asa, Verba volant scripta manent, sa le multumesc inca odata pentru papusi, cuvinte, maini calde, imbratisari, vorbe frumoase, incurajari, respect si dragostea din priviri. Sper ca Dumnezeu se bucura de compania lor.
P S. pare de necrezut dar nu am nicio o fotografie cu ei… si iar ma supar pe mine…