Cu vreo douazeci de ani in urma, mai precis prin ’90, era cit pe ce sa dau coltul; nu rideti ca asa a fost, la un milimetru era sa plec; cum am prins in luunga mea viata, mai ales cea dinainte de 90, friguri si navete traite cu o singura pereche de ghete prin care imi intra apa cind ploua, cum la liceu am mers 4 ani in fusta si dres ca nu ne primeau cu pantaloni, mai puneti niste ani de umblat prin teatre la Resita, Brasov, Craiova, in sate mici si case de cultura inghetate, nu e greu de imaginat ca am racit. Rau. Adaugati prostiile de fata tinara care se spala pe cap si pleaca, care iarna, pe zapada, umbla cu pantofi cu tocuri, ce daca imi inghetau picioarele, eu eram diva in capul meu. Sau imaginati-va ca sint la un spectacol, ca imi ies aburi din gura si in rochia mea de seara subtire si fara maneci (daa, pe vremea aia imi permiteam sa ies cu bratele goale!) si cu pantofii cu toc, nu-mi mai simt picioarele.
Sarim niste ani si ne gasim la teatrul de papusi din Craiova; la momentul despre care vorbim eram dupa sase luni de invatat ce inseamna o papusa si cum se manuieste. Nu intru in detalii, nu era bine cu mine, nu ma durea nimic, dar la niste controale de rutina au aparut niste suspiciuni. Sora-mea m-a dus la vreo trei medici, toti au zis ca nu e grav, e o operatie, se deschide, se curata, se inchide si gata. Punct. Aveam 27 de ani, faceam curs de papusi si marionete, bani din parti, asigurare asemenea, cum e mai bine. Aceeasi sora a gasit un prieten care m-a dus la cel mai mare medic din perioada aia, un fel de Bradisteanu altoit cu Lascar, dar la Polizu. Prof Alexandrescu era singurul care la momentul acela facea operatiile complicate, avea 78 de atunci si, am aflat ulterior ca, in ciuda opiniilor celor care ma vazusera inainte, daca nu ar fi fost dl profesor cel care sa tina in mana operatia, eram demult oale si ulcele. Azi e chiar o operatie de rutina.
De ce scriu despre asta acum? Pentru ca azi e ziua ei. A sorei mele. Imi amintesc de ea cum venea in fiecare zi la spital, desi nu era simplu la cum arata fiecare zi a ei; terminase filologia, se apucase de studiat pietre pretioase, era fascinata de geologie. Imi amintesc fiecare zi, fiecare asigurare din partea ei ca o sa fie bine, imi amintesc cum m-a pindit ca o pantera sa nu ma ia depresia…
E din alta lume sora asta a mea- nu are fb, internetul e cea mai buna sursa pentru informare doar, nu are vreme de pierdut, are o minte analitica pina la cele mai mici detalii, e atenta la tot, e dezastru de onesta si de fidela si e imposibil sa-i darimi pozitiile, chiar daca pierde.
E sora mea mai mica fara de care nu stiu cum as fi trecut citeva din etapele vietii mele. Stie cind imi e greu, stie cind ramin fara bani, simte cind ceva nu e bine si ma ia la intrebari cind nu spun. Ea e cea care mi-a cumparat cele mai frumoase lucruri din viata mea, e cea care mi-a cumparat cele mai frumoase bijuterii pe care le am, desi ea nu pune prêt pe ele. Mi-a cumparat in perioada in care eram studenta un inel de argint cu o piatra frumoasa, cu o montura veche pentru ca ma duceam la galeria de arta unde lucra ea si ma uita Dumnezeu uitindu-ma la inelul ala. In anul 4 de facultate firma privata pentru care lucram “uitase” sa ma plateasca de vreo 3 luni si sora-mea si-a vindut singurul ei inel ca sa-mi pot plati taxele. (Asa ,de divertisment as putea sa va spun ca aceeasi firma mi-a tinut cartea de munca la camera de munca patru ani si nu mi-a trecut nici macar o zi. Si unul dintre owneri imi era prieten. Si acum mi-e sila sa-i aud numele si daca il vad trec pe partea celalata a strazii.)
As putea sa scriu asa pina maine despre ea- probabil ca sint multi cei care au frati si surori cu care se ajuta. De asta e bine sa ai frati, de asta e bine sa nu fii singur pe lume, pentru ca indiferent de micile discutii, singele apa nu se face, va spun précis. Ce stiu eu insa cu siguranta e ca ei, de fapt, ii datorez faptul ca azi scriu acest post. Daca nu era ea, sa ma duca in 90, in 1 februarie 1990 la prof.Alexandrescu eu azi eram doar un nume de care si-ar fi amintit familia mea. Ea, practic m-a salvat atunci.
Azi e ziua ei-ce as putea sa-i spun de ziua ei? Ce vorbe sa inventezi pentru ai tai cu care, parca, nici nu mai stii ce cuvinte sa gasesti cit sa cuprinda multimea de sentimente si ginduri pentru ei? Ca ii multumesc lui Dumnezeu ca e sora mea. Ca o am. Si asa cum zice un personaj intr-un film, familia e familie nu se incurca in politeturi.
Am vazut impreuna prima data Cartea Junglei. De atunci eu am ramas Baloo si ea e varul Louis ! Pentru ca in inimile noastre am pastrat mereu bucuria si nepretuitul “bear necessities” La multi ani, vere Louis!
Da, e ciar din alta lume sora ta… dintr-una mai frumoasa… Eu zic sa-i urezi doar sa fie sanatoasa, ca sa implineasca tot ce-si doreste ea! La multi ani!
multumesc!!!