Cu drag de Maramures

 

DSC06616

DSC06651

Vreau si eu sa mi-l pun in mijlocul casei, uite asa. Stiu, o sa se  catare pisicile pe el, o sa-mi traga de fire, dar chiar si asa, vreau sa am si eu razboiul meu, mare, impozant, cu patru pedale, cu  multe culori,  asa cum am vazut la matusa Paulina, sa-mi tes chestii pe care sa le port prin centrul Bucurestiului si sa  ma simt unica si frumoasa.

Asa ma simt de cind merg sa filmez oameni si locuri curate si adevarate, oameni care tin de radacini fara sa le ceara cineva, care asa stiu sa traiasca. M-am intors de trei zile din Maramures si parca nu-mi gasesc locul…daca as fi avut bani sa-mi cumpar un loc sa-mi fac o casuta acolo, probabil as fi facut mutarea care ma mai bintuie uneori. Am venit de acolo cu invidia cit casa pentru tineretea si vigoarea lor, pentru felul aprig si viu in care traiesc matusa Paulina, Mariuta Iagarului, Mos Pupaza,  Teodor Barsan ori badea Gheorghe care  au nu doar sclipiri in ochi, au o forta si o tarie care le vine parca din pamintul pe care calca si il respecta. Nu e petic de pamint nelucrat, chiar sus pe deal, nu e o buruiana cit vezi cu ochii… La 70 sau 82 de ani, cu copii si nepoti,  toti muncesc si mesteresc o poarta maramuresana, opinci ori tesaturi maiastre,  ca si cum nimic si nimeni nu le poate sta in cale.

Am stat de vorba cu ei si cu altii, o sa-i vedeti la un moment dat;  marturisesc  sincer,  eram zdrente de oboseala, dormisem cam 4 ore si m-am surprins pe mine, care nu ma scol dimineata, care atirn la somn ca ma trezesc si uit de toate in fata lor,cum la 8 dimineata, erau ca cintezoii. Si nu doar ei, nepotii, copii, pisicile din curte, doar Rita lui badea Gheorghe dormea lenesa pe prispa casei, asteptind ca cineva sa inhame caii la caruta si sa  plece la treaba lor. Rita, o piticanie de terrier  e disperata dupa cei doi cai, cai mari si cenusii, cai de munte, care nu pot pleca nicaieri fara Rita, care urla ca din gura de sarpe daca se pleaca fara  ea.  Odata nu au luat-o si i-a stiut toata Barsana.  Berzele, toate cinci, erau treze, la 8.30 alegau tantose prin gradina din spate cautind de mincare. In zborul catre cuib i-a scapat uneia prada din gura… ce sunete scotea! Pot sa zic linistita ca barza mi-a stricat pret de citeva minute concentrarea.

Am ajuns si la Breb si nu as mai fi plecat; mi-am promis si mie si lor, lui lui Penny si lui Duncan, vestitul paparazzo englez care si-a adus inima intr-un sat unde nu e nici semnal  la telefon si nici net, unde are citeva casute ca in basme, unde poate caza cam 10 turisti, cei mai multi englezi de la el de acasa, vrajiti de frumusetea si farmecul locului, le-am promis ca am sa ma intorc sa stau citeva zile acolo, cu ei. E ca in basme acolo, “Land of fairy tale”, cum ziceau ei,  casutele, iarba, lemnele, pietrele pe care calci, aerul care parca vibreaza  mirific.

Eu sint un un om de la tara, cine ma cunoaste stie ca nu ma trag de sireturi cu nimeni, nu uit niciodata de pronumele de politete-ei bine, pe la jumatatea filmarii m-am trezit vorbind cu Penny si Duncan de parca ne stiam de-o viata. Mi se intimpla foarte rar asa ceva! Si cind se intimpla e semn ca ceva din mine, dincolo de orice explicatii, imi spune ca pot sa le fac loc in inima mea. Si le-am facut. E drept ca ei ma vazusera cu doua saptamini in urma cind prezentasem un eveniment  la Ocna  Sugatag, lui Penny  i-a placut ca toata lumea casca gura la ce ziceam eu si rideau.

Ca ei sint niste oameni deosebiti e limpede, eu m-am simt absolut fermecata de ei si  nu as mai fi plecat de acolo daca nu ar fi trebuit. I-am rugat sa vorbeasca romaneste, vorbesc binisor, cu un farmec nebun, cind nu reusesc  sa gaseasca corespondent  vorbesc in engleza.  Ar fi fost simplu sa vorbeasca in limba lor materna, dar ei simt atit de aprig romaneste incit nici macar nu a trebuit sa-i  rog. Oameni veniti de departe care spun din doi in doi pasi”voi nu stiti ce comori aveti “ “open your eyes!” S-a intimplat sa filmam de ziua lui, era plin de englezi  alaturi de care i-am cintat, in romaneste, cum ne-am priceput La multi ani! Un bob zabava sa puna Ancu Dinca la punct aparatura si o sa-i vedeti.

Ne-a dus Maria Luiza Mih  sus pe deal, pe Jbir unde in zare se vede Ucraina… atita frumuste si maretie m-a  odihnit si m-a linistit incredibil dupa 4 ore se somn si 600 km. M-am lipit de o capita de fin si am stat asa pina a inceput sa coboare in liniste, din padure, noaptea.

M-am intors de trei zile si mi-e dor de locurile alea. As vrea sa string din dinti(eu cu raul meu de masina!) si sa mai coborim de pe Gutii odata si sa ne oprim la pastravaria de la poalele muntelui, la Alex, sa mincam mamaliga din malai  macinat de la moara de piatra, sa ma duc prin padure dupa hribe cu ei, sa stau de vorba cu Mariuta Iagarului  sa ma invete cum sa tes tes si cum sa fac clatite pufoase.

E o lume aparte acolo, cine a fost stie despre ce vorbesc.  E o lume care iti ia sufletul in primire si ti-l primeneste si te  intoarce catre tine si catre viata ta, te obliga sa realizezi ca esti norocos. Te obliga sa fii recunoscator si bun, te pune fata in fata cu tine si cu visele, cu  bucuriile, cu fericirea cu singuratatile … Acolo toate capata alte dimensiuni si parca frumusetea si minunatia locului iti  pune ordine in carare. Si in inima.

Misterul e la el acasa intre Budesti si Calinesti unde pe o portiune de citiva zeci de metri masina merge singura… inapoi. Nu e panta. E drum drept. Iei piciorul de pe frina si masina merge inapoi ca si cum ar fi in marsariere. Am facut asta de 3 ori, la dus si a intors. E ceva acolo, cine stie…

Am multe care ma ard si despre care simt nevoie de scriu-povestea cu avionul doborit m-a umplut de furie, sint   furioasa si indurerata  ca omenirea e la mana unor nebuni si ca nimeni nu poate face nimic, macelul de la granitele  Israelului e inca o durere in plus… Nu poti sa te preface ca nu vezi suferinta asta, nu poti sa nu realizezi ce granite fragile ne despart de un dezastru. (Imi dau seama ca in nebunia asta, cind oamenii se lupta sa-si salveze vietile, la noi s-a gasit dusmanul si ne ocupam de el-omorim cainii, pe toti, fara nici o logica sau respect fata de viata in sine!! Amara constatare!) E asa o contradictie intre ce traim de la o zi la alta ca mi-am propus inca odata sa ma bucur si sa va indemn, sa traiti cu motoarele  din plin, cit avem vreme.

Ma gindesc  uneori ca indiferent  de ce va veni, ca nu pare roz nimic, de undeva se iveste cite o bucurie de asta, un drum in colturi indepartate de noi, traitorii la oras, carora ni se pare ca sintem centrul pamintului,  citeodata, doar pentru ca avem totul la nas, inclusiv plouarea. Luati-va familiile si plecati in Maramures. E liniste si senin, e aer  si frumusete curata, in stare pura, nimeni nu-i obliga pe oameni  sa mearga la biserica in costume populare, cu opinci si obiele, ei fac asta,  ei singuri, pentru ca au trecut si ei prin perioada de dupa ‘90… si-au revenit, fac opinci, poarta obiele si isi manifesta nemultumirea fata de cei care vin de  afara si strica casele de lemn, racoroase si sanatoase  si pun in loc cu ziduri vopsite in mov si portocaliu.

Lumea isi tine cursul ei… noi trebuie sa ne lipim doar de firul bun, care sa ne tina la 70 de ani in putere si cu dirzenia locurilor  despre care v-as putea povesti pina maine. Curind o sa porneasca televiziunea online pentru care filmam cu drag, e un proiect facut din dragoste de radacini, fara de care nu o sa mai stim cine sintem si de unde venim. Nu stiu daca vreodata voi avea atita curaj si determinare sa ma rup de aici si sa  ma mut cu catel cu pisici in Maramures sau in alt colt de rai din tara asta, dar  as vrea ca macar odata sa mergeti sa vedeti locurile si sa  respirati aerul acela. De asta si scriu, comorile se impart cu prietenii si Maramuresul  e loc binecuvintat.DSC06670

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.