Ne lasam antrenati in discutii despre ce se intimpla in Grecia acum, despre deciziile lor care pentru unii sint curajoase, pentrul altii iresponsabile, analisti sau reporteri arunca pe piata stiri, interviuri”la cald”. Ca nu era bine nicicum pentru ei, asta stiu si eu care sint paralela cu strategii financiare si cu manevrele politice si nu le recunosc niciodata decit dupa ce se produce inevitabilul. Am citit ca sint sint zone unde grecii traiesc in saracie lucie si nu au nici bani de paine-stiti ceva? si la noi e la fel. Cu toata austeritatea, care ne-a luat doar noua painea de la gura si le-a indesat in buzunare si in banci niste cozonaci de bani celor care trebuiau sa aiba grija de tara care le e inscrisa in buletin, si la noi sint oamenii la fel de saraci. Saraci lipiti pamintului. Fara bani de paine. Care cumpara pe bon pina la pensie sau ajutorul de somaj care, cum vine asa se duce la datoriile niciodata platite. Din pacate sint sate intregi unde saracia se vede chiar si din goana masinii, daca ai cobori sa vorbesti cu oamenii ai pleca darimat.
Ma gindeam zilele trecute la mine asa, cu un soi de mila; am prins comunisti in adolescenta, am prins un pic de entuziasm dupa 90 cind am hotarit sa nu mai plec din tara, am facut ce nu stiu sa mai fi facut multi, m-am dus la facultate la 30 de ani, am terminat-o cu nota mare, am balmajit ceva prin televiziune vreo 7 ani… nu am visat la chestii marete, nu am avut asta in mine, imi dau seama pe zi e trece ca sint asa de lipsita de ambitii ca ma si sperii.
Ce are legatura are cu Grecia-o sa va intrebati? Are. Ca acolo voiam sa plec. Cit am locuit in Craiova, 4 ani am lucrat la teatrul de papusi(de asta m-am si mutat acolo, pentru ca se faceau cursuri de papusari) am facut figuratie si in teatrul national, am castigat un concurs la teatrul lyric pentru care o vara intreaga am facut vocalize sa pot face fata concursului. Am facut. Am cintat Plaisir d’amour de m-am mirat si eu. Eram la “bataie” cu o doamna din cor care voia sa abtina un post de actrita, m-a a urit toata lumea din teatru pentru ca seful comisiei, Tudor Gheorghe, acel Tudor Gheorghe m-a ales pe mine, dupa ce am inceput spectacolele toti au incercat sa-mi puna piedici, asa din simpatie; jucam in Mary Poppins si solista, care avea rolul principal,nu intra in scena cind trebuia sperind ca-mi strica mie scena, tristeti de oameni talentati, dar fara caracter!
Craiova era plina de greci studenti la medicina. Unul dintre ei, sint sigura ca e un medic bun azi, era prieten cu o fata cu care locuiam si vrind- nevrind am inceput sa cunosc mai multi. La un moment dat am inceput sa si invat limba greaca, frumoasa limba, dar grea. Povesti multe au fost atunci, era inainte de 90, eu avem 27 de ani, trageam din greu la teatru pe o leafa mica mica de tot, nu mi-am permis sa platesc chirie din ea, traiam cu cartele, umblam bezmetici dupa ulei- imi amintesc ca odata singurul ulei pe care l-am gasit era unul negru, varsat, aveam ratie jumatate de litru pe om, habar nu am de ce era asa, stiu ca l-am folosit si-mi aminteam replici célèbre din scenetele cu Dem Radulescu care masca saracia sub glume gen nu-i nimic daca e negru, il punem peste icre si ziceam ca uite!mincam icre negre.
Grecul de care va povestesc Giorgios Detsis, parca asa il chema, venea dintr-o familie modesta care isi pusese toti banii in educatia lui; baiatul era foarte bun, constiincios, hotarit sa se intoarca acasa medic nu doar un grec cu diploma, in timp ce colegii lui se distrau el facea scheme si construia, asa cum se construiesc machetele de avion, diverse etape din chirurgia toacica. Voia sa se specializeze pe chirurgie toracica, sper sa fi reusit. Mai stiu ca el era unul dintre cei care nu si-a luat niciodata exemenele cu spaga, se practica la greu, mai ales cu grecii bogati. Uneori aveam senzatia ca e fratele meu, asa de tare semanam in tot ce faceam. Dupa ce am plecat din Craiova am pierdut legatura cu el, vorbim de anii 90-91, de unde telefoane ca acum… stiu doar ca vorbeam seri lungi despre o insula in care aveau un restaurant si despre planurile noastre de a incepe o afacere acolo. Am visat mult timp la povestea asta.Evident,eu m-as fi ocupat de el, cu gatit cu administrat, ca doar eu tinem si casa in care locuiam toti trei.
Am plecat din Craiova in 91, a trebuit, am venit in Bucuresti si m-am reapucat de invatat si de dat examene. Asa a fost sa fie. Am ramas insa cu dorul de Grecia mea de vis, un dor adinc, un dor care se amesteca cu tineretea mea, cu Irene Papas si Zorba Grecul. Cind aud vorbindu-se greceste linga mine nu inteleg, nu am reusit sa invat mare lucru, dar intotdeauna ma face sa zimbesc chiar daca stiu ce inseamna “re malaka!”
Am fost in Grecia o singura data, cind omul meu plecase sa-si caute fericirea aiurea si nu m-am bucurat de ajuns de marea care le creste parca din bucatarie pina hat!departe, de livezile cu maslini, de seninul marii, si acolo, uneori, pe plaja, mi se amestecau lacrimile cu apa marii. De atunci am ramas cu o slabicune pentru greci, pentru Grecia, pentru ce reprezinta Grecia in mintea mea si in istoriile mele, in inima mea. Si nu odata m-am gindit ca acolo as fi putut sa traiesc, acolo as fi putut sa o iau de la capat cu omul vietii mele, cu un om, e poate singurul loc unde inca visez ca as putea…
Imi spunea o prietena zilele trecute cind, intr-o clipa de sinceritate dusa la extrem, i-am spus ca am zile cind nu-mi mai doresc nimic pentru mine personal, ca mi-am ingropat visele si sperantele si ca tot ce fac, fac pentru ca sint multi altii care depind de mine, ea, Luiza mi-a spus sa nu mai zis asta niciodata, sa nu mi ingrop visele, sa le las a zboare, poate, cine stie… asa o fi.
E cam nebunie, nu? acolo se darima lumea si eu visez la livezi de maslini, la soarele blind al Greciei, la limba cantata ca o joaca de copii, asa a fost mereu in viata mea, m-am trezit spunind cu voce tare ce ma doare cind parea sa fie prea tirziu. Si totusi, poate tocmai datorita schimbarilor din toata lumea unde Grecia are alta atitudine, poate tocmai momentul asta cind Grecia e, prin cei care o conduc, altfel decit restul Europei, eu ma simt si mai aproape de ei si mi-e si mai draga. Si mi-e limpede ca slabiciunea mea a ramas mereu asa cums-a nascut in anii aia, cind Giorgios venea din Atena cu niste cutii mari de ness si niste sendvisuri facute de mama lui, cu felii de paine alba, pufoasa.
Azi si maine nu o sa vreau sa stiu nimic de realitate; am sa continui sa visez la soarele Greciei, la marea care se iteste imediat cum iesi din aeroport, parca, la linistea de pe plajele ei, la livezile de maslini in mijocul carora exista biserici mici, deschise si noaptea si simt, asa in adincul inimii mele, ca acolo, sub maslinii prietenosi, as putea sa o iau de la capat… visele nu costa, nu-i asa?