Mimi

Sta linga mine, jos, pe parchet.
Am pornit aerul conditionat si stam amindoua, eu la la birou, pe scaun, ea pe jos ca nu se mai poate urca pe canapéa singura, o urc eu, cind da semne. Dar nu da. A baut niste apa, multa, repede, si s-a asezat pe o parte. Sta linga piciorul meu si nu stiu ce e in capul ei, vad doar ca se tine dupa mine peste tot, prin casa, de ceva vreme, de cind batrinetea nenorocita si-a aratat coltii si i-a tulburat echilibrul ei de catel mediu, 14 ani aproximativ, rasa comuna, cum scrie pe carnetul ei de sanatate. Ca are si carnet, si cip, si vaccinuri. De toate are. Are o istorie ca o poveste, cu inceput greu, cu doze de incredere, cu o viata buna, atit cit am putut eu. Dar azi am aflat si cit mai are si nu pot sa spun cu voce tare. Nu vorbesc la telefon cu nimeni ca nu pot sa rostesc vorbele alea. O sapatamina. Ma arde dupa ceafa si ma doare capul.
Pe ea nu stiu ce o doare, daca o doare, ca nu se vaita, sta si lincezeste cu ochii deschisi, ar vrea sa manince dar ceva nu o lasa, doar bea apa, de la chiuveta, nu-i mai place apa carata de mine de la supermarket, cu spondiloza mea agatata  in cui de dragul lor. Nu mi-a pasat ca ma doare ceafa de la atitea bidoane de apa plata, si asa sint batrini, nu mai au prea multe bucurii, macar apa curata sa bea ca apa de chiuveta lasa asa o urma baloasa, nasoala pe castron, dar ei aia ii place de o vreme. Cu gustul ala nasol. Pentru ca are o tumora la splina si se anemiaza din zi in zi.

Mimi e un caine-asa e. E doar un caine, unul din cainii mei. Mimi e un catel mic si bun, o blindete de catel care nu m-a deranjat niciodata cu nimic. Acuma doar, de vreo 10 zile plingem pe infundate- eu ca un om, cu lacrimi, ea in felul ei ca un caine care inca se tine pe picioare. Se ridica greu,  ii fuge un picior din spate, dar sta in usa bucatariei, se uita la mine cum imi fac de lucru cu niste vinete, sa mai uit de deznodamint… sta acolo in caldura aia numai sa fie cu mine si incearca sa manince bucatica de carne pe care i-am fript-o de dimineata la 7 doar-doar o minca ceva. Nu maninca, nu intra, nu poate… Ar vrea, dar nu poate.
E ultima din familia ei. Au fost 3- ea a fost cea mai mica si cea mai increzatoare. Mimi, buna si blinda, care se lasa trasa de bot de copii, sta la minghiat pe strada de parca ar fi de jucarie, cind e bagata in seama se apropie sfioasa ca si cum nu vrea sa deranjeze omul care e prietenos si-i zimbeste, poate totusi vrea sa faca conversatie cu ea… Mimi si-a cautat mereu un loc pe mana mea, cu botul ei mic si negru pe care anii i l-au albit odata cu genele. Mereu nedezlipita de mine, in ultimii ani din ce in ce mai obosita, se anima cind vedea vreun caine si il latra, reminiscente din 2006 cind a ratacit singura in Bucuresti. Pentru ca a avut si ea o seara fara lesa si a rupt-o la fuga desi ii spusesem lui sa nu-i dea drumul. El i-a dat drumul sa alerge si ea. Sa se bucure de alergat. Au fost 48 de ore in care care am cautat-o non stop cu masinile, pe jos, prin adaposturi, am lasat poze peste tot cu ea… dupa 2 zile si doua nopti a sunat un jandarm de  la o ambasada sa ne spuna ca Mimi e pe bulevard-venea agale spre casa noastra. Fusese batuta,  lovita deasupra cozii, de atunci nu si-a mai ridicat coada niciodata, plina de rani si murdara si la pachet cu o ciuperca-tricofitia. Dupa 2 ani am scapat de toate si nu odata m-am gindit la ce mizerie poate sa fie un orasul asta. Cind am gasit-o m-am jurat ca nu mai las pe nimeni sa puna mana pe ei, fara sa fiu sigura ca omul ala nu iese din ce-i spun. Paranoia sau nu, asa am facut.

Niciodata nu esti pregatit,  e prietenul bun linga care ai plins fara sa te temi ca o sa vrea sa te consoleze si o sa-ti spuna numai prostii. Poti sa plingi linistit, cu larimile in blana lui, nu te intreaba nimic, se uita doar la tine si nu pricepe de ce nu te joci sau nu pleci la plimbare. Uneori pleci cu el si asa mai uiti ca acum 3 ore plingeai ca proasta, pentru ceva c e nu merita nici o boaba de lacrima. De cite ori m-au ridicat ei pe mine…
Ma uit la ea cum doarme in camera care s-a racorit si realizez citi oameni au venit si au plecat din viata mea si Mimi a ramas. Oameni pe care i-am iubit, pentru care m-am facut pres, pentru care am fost neobosita, pe care i-am iertat si imbratisat si cind au gresit-ei toti au plecat, Mimi a ramas ca un martor al anilor grei si multi, ai mei, ai ei, petrecuti impreuna. Ma uit la ea si nu vreau sa cred ca poate sapatamina viitoare ea nu va mai fi. E ucigator sa stii ce si cum. Stiu, cainii imbatrinesc, stiu, dar cu fiecare dintre ei ceva din mine s-a topit.

Niciodata nu am vrut sa stiu detalii despre boala cuiva-om, mai ales. Un om pentru care trebuie sa adunam bani, sa speram in tratamente care sa-l ajute- sentimentul ca nu mai e nimic de facut e cumplit. Cind nu stii exact cit de grav e, tragi cu dinti sa aduni banii aia, speri nebuneste, te duci la un doctor vestit, te rogi, implori divinitati, ai merge descult pe cioburi daca trebuie si asta il salveaza. De asta eu nu cer detalii despre diagnostic, nu pun intrebari care obliga doctorul sa se uite  neputincios la tine si sa-ti un raspuns care te paleste in crestetul capului. Cita vreme nu stiu exact ceva din mine se ascunde dupa ce nu stie si trage cu toate puterile si spera. Spera cu disperare ca va fi bine. Cind stiu insa…

Eu nu am intrebat nimic pina azi- nici azi nu am vrut sa intreb, undeva in strafunduri speram sa mai fie vreme. Cica nu prea mai e. Si simt cum nu mai nimeresc literele si ma simt de parca cineva imi plimba toate prin fata.

Mimi si alti caini si pisici si copii si oameni, ei toti, sint lumea mea, ei fac lumea mea de fiecare zi, lumea cu care ma trezesc, lumea pentru care uneori ma trezesc si dupa 4 ore de somn sa fac ce trebuie, ca sint ai mei, ei sint cu adevarat ai mei, si unii din ei depind de mine, cu totul. Stiu, si asta stiu, toti trecem prin asta, ma arde cind scrie cite unul ca i-a plecat cineva drag din lumea lui, asa e rinduiala, cine sint eu sa contest astea… nu contest nimic, doar incerc sa inteleg cit sa ma doara mai putin, daca s-o putea asa ceva. Ca un facut, cu 3 ani in urma mama iesea din spital dupa o incercare teribila si la citeva zile unul din cei mai buni prieteni ai mei pleaca intr-o alta lume.

Cine zicea ca ce nu te omoara te intareste? As vrea sa-i spun ca nu sint de acord cu el. Toate incercarile astea te subrezesc. Si te obliga sa pretuiesti mai mult ce ai, cind ai.
Mimi e tot linga mine, nici nu s-a miscat. Pare ca doarme, dar respira greu, i-am vazut azi si inimioara mica cum se lupta sa tina in viata trupul ei plapind de catel de maidan. S-a ridicat, se duce pe hol, la bucatarie, sta in usa la baie, se plimba, incet,  inca se plimba prin casa ei…

Update: Pina azi de dimineata s-a mai plimbat. De acum 3 ore Mimi e cu surorile ei acolo unde sper sa se adune cainii…intr-un Rai al lor…