13 septembrie sau cum sa numeri primaverile toamna

“Bai nene, e 13 septembrie si pe asta o apuca iar recunostinta si patetismul”!
Da, asa e, ma apuca toate cele si in acelasi timp incerc sa nu ma las coplesita de una sau de alta, de”alea nasoale” cum le zice cineva. Alea nasoale pe care multi dintre voi, mai ales prieteni apropiati, le stiti sau macar le intuiti, cele mai multe cu fir direct la statutul meu de freelancer. Incerc sa nu ma las coplesita nici de anii care par multi cind ai 20 si cifrele de la 49 incolo ti se par  colesitoare.  Si apoi sint recunoscatoare din toata inima ca am ajuns pina aici; azi am aflat ca o fata minunata, Oana Ioachim, la 48 de ani a plecat in alta lume. Ce ar fi fi dat, ce am fi dat, cit am fi vrut sa nu fie asa?
Incerc sa nu ma las coplesita si recunosc sincer ca nu sint dintre cei care isi inchid telefonul sau trag obloanele de stress ca au mai imbatrinit cu un un. Asa e viata. In afara de Benjamin Bottoms nimeni nu a intinerit. Frumos film.
Nici nu sufar ca nu suna unul sau altul, nici nu ma deranjeaza cind mai uita unul altul ca e ziua mea… M-am tabacit. E ziua mea, nu ziua ploconelilor ori a politetii, nu e musai de bifat. Asta cu ziua e cu dragul, cu iubirea. Cind e.

Intr-un fel eu in ajun de 13 imi cam fac socoteli, imi dau suturi, ma iau la intrebari, ca doar eu stiu unde trebuie administrate, ele, suturile despre care se spune mereu ca au fost motorul pentru mers inainte.
Intii de toate sint recunoscatoare ca o am pe mama, ca e cu noi, ca in ciuda faptului ca nu mai poate sa alerge toata curtea, e totusi cea care da dispozitii si restul lumii executa, nu de alta, dar are dreptate mereu.
Pentru ca am trei surori nu mai zic, e bine a nu fii singur in general;  cind ai inca trei frati cu care te intelegie mai mult decit bine, e chiar frumos.

Anul trecut am avut niste meciuri cu genunchiul din dotare, genunchiul de la piciorul drept, niste meciuri in care a invins el- ligamente ranite, cu ‘damage’ cum zic americanii, un menisc ciupit, nu e de operat, dar ar trebui sa… Au urmat sfaturile, retetele, medicatia, tot felul de proceduri, parea sa-si revina. Cind sa sa zic si eu hop, intr-o zi m-am ferit de un taximetrist care voia sa intoarca la rond si musca din trecere, m-am impiedicat de ceva si mi-a sarit genuchiul din nou. Am luat-o de la capat dupa ce am injurat de toti soferii cretini ca abia am ajuns acasa. In octombrie, cind incepusem sa merg binisor, ba, cu tupeu alergam asa, cit sa nu ma fac de ris, ma duc la tvr unde incepeusem déjà sa dau cu sapa si la poarta, cum intri in curte e un copac falnic; atita de falnic incit cu radacinile a impins pamintul un pic in sus care la rindul lui a scos dincolo de nivel niste caramizi rosii cu care fac un fel de alee. Intr-o zi nebuna ma impiedic de una din caramizi si… exact direct in genunchi! Acelasi genunchi! M-a luat si plinsul de durere, eram plina de singe, producatoarea noastra a chemat niste oameni de la cabinetul medical care mi-au pus un pansament si niste unguent acolo, am terminat emisiunea dar… eu mergeam tinindu du-ma de gard.
Sincer ca acum se face miez de noapte si nu pot sa mint, nu am crezut ca eu o sa mai merg ca lumea vreodata. Ma luase asa o resemnare… ma termina pentru ca un drum pina la magazinul de peste strada mi se parea ceva imposibil.
Eu sint un pacient docil si am facut ce mi s-a spus. Victoria Apostol iti multumesc pentru sustinerea ta si pentru ajutor. Mult.
Daca ma vedeti cu nelipsitul meu ruccsac in spate, in adidasi, sa stiti ca sint fericita si recunoscatoare. Ca as putea sa mi iau un taxi de colo pina colo ca nu e o avere, dar bucuria mea cind pot sa merg fara sa ma mai doara genuchiul e incredibila. Da, sint recunoscatoare ca pot sa merg, ca pot sa stau in picioare in autobuz, ca ma duc pe jos unde am treaba… pare o prostie, nu? Nu e. E o nuanta din gustul libertatii cu care m-am obisnuit sa traiesc. Sa-mi pun ruccsacul in spate, adidasii meu dragi si sa plec unde am treaba fara sa depind de nimeni, fara sa deranjez pe nimeni, fara sa ma simt datoare fata de cineva. Pur si simplu. Nu va imaginati ca acum am tupeul sa urc pe munte -l-am fortat odata si iar am tras vreo citeva luni. Incerc sa fac totul cu masura, asa cum zicea si dl Shakespeare”in toate ale noastre masura!”

M-au tot intrebat si mei si prietenii in ultimele zile ce-mi doresc de ziua mea… pai multe, dar de fapt le pot reduce dintr-un condei. Nu sint ipocrita sa va spun ca nu-mi place sa primesc cadouri( azi i-am spus cuiva care s-a asigurat ca maine sint de gasit sa nu mai dea banii pe flori ca as vrea sa-i de ape altceva, gaseste el!)Pentru mine darurile au aceeasi valoare si daca vin la o luna sau la 3 luni de la ziua mea. Un dar e un dar si indiferent cind vine se aseaza in inima mea care, oricit de mult ar vrea sa uite, nu uita. Multumeste, e recunoscatoare, iarta, se lupta cu ea sa ierte pina la capat, nu uita nici binele si nici raul. Ar vrea dar nu poate. Inca.

Altfel… sint ok, eu cu mine sint prietena, ma inteleg, uneori, as vrea mai mult, as vrea sa fac una sau alta, as vrea… toate aceste ” as vrea” suna a dorinta si cita vreme mai visez e in regula. Daca tot e liber la visat as putea sa visez ca v-am invitat pe toti intr-un loc frumos, o pajiste amenajata ca in filme sa ne vedem la fata, sa dam o petrecere monstru pina dimineata, sa dormim acolo agatati in hamac, cu rochiile noastre de seara stralucind in bataia lunii. Nu avem pajistea aia dar daca inchideti ochii…

Va doresc ani multi  si voua celor care in data de 13 septembrie ati batut la usa acestei vieti, in aceasta familie, la aceasta mama si tata si frati, in tara asta. La multi ani si sper ca pina la anul sa ne redresam, ca norocul sta ascuns dupa mercur si alti “retrograzi”. Sanatate si un dram de noroc sa ne mai vedem si visele altfel decit in vise.

P.S. Imi doresc sa pot munci pina la ultima zi din viata mea(ca oricum cuvintul pensie nu e in dictionarul meu!) Fotografia este una care ma reprezinta- asta stiu sa fac si asta mi-am dorit sa fac. Ce o mai fi… vom mai vedea.