Ziduri si pensule, maini care zidesc, maini care pun strat peste strat sa nu se mai vada lacomia, invidia, rautatea, micimea sufleteasca, desi toate straturile astea, puse indirjit si obsesiv, vor acoperi si bruma de delicatete, blindete, bunatate care se lupta sa iasa si ea printre coltii ascutiti ai invidiei si nesigurantei, ai unei avaritii demne de un roman. Peste toate se da cu spoiala, cu sclipici chiar, desi nu i-am inteles niciodata rostul sclipiciului. Un om e asa cum e, cu bune si cu rele, iei ce e bun si restul i le lasi lui sa si le curete. Nu? Nu!
Noi ridicam in slavi prietenii care nu exista. Punem reflectoare acolo unde ar trebui sa lasam mai putin lumina tocmai pentru ca reflectoarele vor arata exact ce nu trebuie sa se vada. Pentru ca asa e in viata, cind vrei sa pari grozav, te impiedici de buza scenei si cazi in hohotele de ris ale multimii pe care voiai sa o impresionezi.
Noua ne lipseste conscventa. O consecventa a demnitatii. A recunoasterii ca esti subiectiv, ca iubirea ta e asemeni unor petice de iarba dupa o seceta indelungata- ici si colo, citeva fire ce vor disparea si ele curind la prima suparare.
Ne lipseste stralucirea adevarului-pentru ca nu esti obiectiv, pentru ca nu poti taia exact de unde trebuie taiat, nu esti in stare, nu vrei, nu stii. Si nu mai tai. Mai pui acolo un strat, acolo unde trebuia taiat pentru ca rana, durerea, sa se vindece, nu sa zaca sub aparente de stralucire. Indiferent de cite ori vei trece pensula cu glamour.
Ne lipseste taria de a spune adevarul, fara excese, doar adevarul, cu fata lui luminoasa si cu umbrele lui, toate. Adevarul ce trebuie spus, nu cel care vrea sa raneasca. Adevarul care va restabili chipul adevarat, fara spoieli, fara aranjamente speciale, adevarul in care sa se regaseasca si cel pe care il tot decupezi si- ti-l tii in icoana.
Adevarul poate rani, dar in aceeasi masura poate vindeca, asemeni unui bisturiu. Cu conditia sa te uiti mereu intr-o oglinda a inimii tale si sa ti spui tu singur cum stau lucrurile. Fara nici un foc de artificii menit sa atraga atentia, in tacere, poti sa faci singur curatenia riguroasa dupa ce maini mestesugite ti-au pus sclipici si carton, deopotriva. Numai tu poti sa faci asta. Daca vrei. Daca ti-o doresti. Daca simti nevoie. Daca nu poti altfel. Daca nu e tirziu si sclipiciul ti-a inchis cararea care te scotea din desisul in care te afunzi de o vreme!
Cui ii pasa cu adevarat de tine? Pentru cine esti ce vrei sa fii? Cum te simti cind in adincul inimii vezi ca te schimbi si nu stii la cine te mai uiti in oglinda? Mai e oglinda inimii tale, aia in care nu intra nimeni in afara tine si in care ti-ai ingropat secrete, minciuni, dureri, iertari, spaime, iubiri, traume… ce faci cu ele? Ia pensula in mana si incepi sa cureti spoiala si fa curat. Incepe din inima. Incepe cu recunostinta, cu iertarea, cu recunoasterea, incepe cu tine. Daca vrei, daca mai auzi si alte voci in afara de cele care vor minui, in continuare, cu dibacie, pensula cu sclipici.