Am o mie de lucruri de facut, o mie de ginduri de scris, intre ele mai vin si niste lacrimi de emotie cind cineva da un semn, asa, parca de nicaieri si imi spune”uite, m-am gindit la tine“. Am povesti multe in minte insa degetele mele sint neindeminatice si scriu incet, ca dactilografele incepatoare, mintea fuge dupa cite am de facut si uite asa imi vine sa-mi cer iertare ca nu reusesc sa termin cind am de scris ceva, pentru ca mereu apare altceva care trebuie facut, urgent. Nu e niciodata vorba de mine, eu ma pun mereu in coada listei pentru ca eu sint cel care duce sandramaua si pot sa mai amin sau sa fac mai tirziu, mereu cineva depinde de mine si atunci fecioara iese din adinc si stabileste prioritati. E ok asa, pot, vreau, stiu cum sa fac tot. V-am povestit de visul meu cu casa mica si gardul alb si eu care ma plimb pe malul marii si scriu? Da, e un cliseu, dar ce frumos arata si ce-mi mai tine de speranta ca cine stie, intr-o zi…
Nu de putine ori imi fac program cu voce tare, azi am de facut asta, asta si asta, care e mai urgent, ce mai sufera aminare, de astea. De fapt am vrut sa scriu despre ieri, dar a fost imposibil-un frigider cu figuri in cap, cica o mai duce vreun an, macar, niste curieri care au ajuns, in sfirsit, multe alte maruntisuri printre care era imperios necesar sa ma bag in bucatarie sa fac paine pentru ca, mai nou, si cainele batrin maninca tot paine din faina slabesti mancand si organismul lui de caine batrin, cardiac, alergic si sensibil se simte bine cu lipiile mele cu seminte. Ce mai, nu am apucat sa pun mana pe tastatura. Cind am terminat era déjà trecut de miezul noptii, am inchis cuptorul la paine si… noapte buna, copii.
Ieri dimineata s-a deschis un centru unde caini maidanezi, ei insisi adunati de prin pungi legate la gura sau de prin adaposturi publice, sint dresati sa ajute copii cu dizabilitati, copii cu nevoie speciale, batrini. E un centru perfectionat, cu psihologi, psihoterapeuti, cu medici din Cluj specializati pe psihopedagogie speciala, detalii tehnice gasiti probabil in comunicatele lor de presa.
Ce vreau eu sa va spun este ca acest centru este singurul de acest fel din Romania, unde, repet, caini sint in slujba omului nu invers. Sper din toata inima sa se poate naste si altele pentru ca, acolo unde toate metodele umane dau gres, s-a dovedit ca animalele-cai, caini, pisici, delfini, alaturi de psihoteraputi, psihologi, antrenori sint capabile sa rezolve traume care pot face un copil cu nevoi speciale sa creasca independent, sa fie un om de nadejde, de cele mai multe ori mai de nadejde decit unul asa zis normal.( Cine stie cu adevarat de unde pina unde se intinde limita normalitatii? Ce e aia normalitate?)
Ma duc destul de rar la evenimente si simt de la intrare “aerul” manifestarii. De cum am intrat am simt o energie asa de buna, atita caldura si prietenie cum nu am mai intilnit de foarte multa vreme. Fete frumoase si zimbitoare, zimbete adevarate, care se nasc doar din bucuria si speranta adevarata, nu zimbetele de complezenta pe care le stim cu totii, pe sistemul sa facem frumos ca e si presa. Nu. Era altceva. Oamenii astia, de la intrare de unde mi-am primit ecusonul cu numele meu pe el( trebuia sa ma vedeti cum vorbeam cu niste fete frumoase de la o casa de avocatura si mi-am dat seama ca nu tin minte cum le cheama, nu am memoria numelor la prezentare, m-am simtit asa de bine si in largul meu incit ne-am intors ecusoanele unele altora si am ris de parca ne stiam de o mie de ani!) toti oamenii, de la cei de la intrare pina la toti cei angrenati in proiect, medici veterinari, straini veniti din Viena, impreuna cu fondatorul și președintele Vier Pfoten, Helmut Dungle, invitati, catei, operatori si jurnlisti, toata lumea era animata de o bucurie reala, sincera, de o bucurie care parca arunca in aer, cu niste flashuri nevazute, speranta de normalitate la care tinjim cind ne uitam la altii in ograda.
Pentru mine a fost un fel de de izbinda personala pentru ca am reusit sa ma intilnesc intr-o zi, intr-o singura zi, cu niste oameni pe care ii admir si ii respect din toata inima. Dupa speech-ul lui Marius Manole am iesit in fuga dupa el, il pindeau toate camerele cu reporteri cu tot, am fugit dupa el si i-am spus, ceea ce spunem rar, si eu si el” Marius, eu te iubesc, mai copile!” ne-am imbratisat din toata inima, eu mai cu grija ca Manole e slabut si la cit drag imi e de el mi-era ca-i rup coastele.
L-am imbratisat pe Kuki Barbceanu caruia o sa-i spun de acum omul cu ursi, daca vreti va spun povestea, dar trebuie sa ma intrebati, am reusit sa-l prind un minut singur pe Ovidiu Rosu, l-am imbratisat fara sa stiu ce sa zic, am baiguit ceva acolo, neinteligibil, nu stiu daca a inteleles de ce am simtit nevoie sa-l imbratisez si am pus in imbratisarea asta toate lacrimile noastre pentru el si Luana, pentru suferinta lui si pentru speranta ca, de undeva din Rai, Luana stie ce-a construit aici.
Am imbratsat-o pe Anca Tomescu, in fotografie se uita intr-un fel la mine si imi dau lacrimile cind ma uit la privirea aia plina de speranta si promisiuni, am imbratisat-o pe sora ei, pe mama ei, toate implicate in salvarea animalelor fara aparare din 2001.
Trebuie sa inchei si sa plec sa mai rezolv ceva, maruntisiuri de ale vietii… Imbratisarile pe care le-am impartit cu oamenii astia sint parti de bine pe care le am cu mine; bani nu prea avem, dar brate care sa imbratiseze un suflet drag avem, maini care sa ia in palme un chip ce plinge avem, putere sa inlantuim cu bratele ca o ramura care ocroteste avem, putem sa facem mult cu o imbratisare. Eu sper mereu la mai mult. Mereu. Imbratisarea nu costa si daca sinteti atenti la prima imbratisare cu cineva drag o sa vedeti ce schimbari sint in minte si in corp. Experiente care ne umplu de bucurie si de forta, de o forta pe care nimic nu ti-o poate da cum ti-o da o imbratisare venita din inima, imbratisare in care iti pui tot ce simti-iubire,dragoste, admiratie, respect, promisiuni, sprijin, loialiate, speranta. Dincolo de toate nimic nu te poate ridica asa cum o face o imbratisare si o privire ochi in ochi, fara prea multe vorbe.
Da, imi place sa-I imbratisez pe oamenii pe care ii iubesc. Si o s-o fac pina in ziua in care o sa pot. Si o sa le spun ca le multumesc celor carora trebuie sa le multumesc, o sa incep sa le spun ca-i iubesc celor pe care ii iubesc si o sa-mi cer iertare de la cei in fata carora trebuie sa fac asta. Pentru ca in fiecare seara ma gindesc la ziua de maine cu speranta ca voi gresi mai putin si voi face mai mult.