Nu e asa mereu in viata noastra? Ne prefacem toti ca e bine desi noua ne bate durerea cu ciocul mereu in geam, ridem de cite unul caruia ii iese prostia si aroganta pe ochi, dar ridem asa, in gind, nu-ti permiti mereu sa rizi in gura mare, se itesc doar niste lacrimi la coltul ochilor ca nu te poti stapini si dai vina pe vint! In capul meu nu e nici ordine, nici dezordine, e ceva asa, ca intr-un film de actiune, unde se intilnesc eroi infasurati in armuri sau cu cite un arc subtire si isi poarta bataliie cu zgomote. Si iar ma ia risul, de data asta de mine, pentru ca nu-s in stare sa-i tin in mana cum face cite un regizor iscusit. Si uite asa, in capul meu toata lumea isi face… de cap. Asa se agita in mintea meu gindurile, amintirile, ideile, detaliile, fir-ar sa fie fie ele de detalii…
Zilele trecute cineva isi postase pe FB nemultumirea fata de postarile unor “prieteni” virtuali care ii stricau zen-ul. Altcineva ( nu stiu nume, nu am retinut, nici nu conteaza, e despre noi, toti!) ii comenteaza cam asa” fa curat in lista si lasa numai oamenii care posteaza chestii dragute! Eu asa fac.” O postare ca oricare alta, veti zice, dar m-a urmarit si trebuie sa va spun ca mi se pare icoana ipocriziei fara margini in care, de buna voie si nesiliti de nimeni, ne scaldam zi de zi. Sigur ca nu e de dorit sa-ti pui poverile tale pe umerii strainilor, ca fiecare “le are pe ale lui”, dar cum ramine cu indemnurile la comunicare? Cu larghetea cu care sintem”generosi” in online? Cu indemnul la”cere ajutor”? Cu nu esti singur?”Cu” daca am fi stiut?”
E adevarat, FB e o retea sociala unde lumea isi pierde vremea. Subscriu. Pierd multi timp, asa e, dar cum altfel as fi putut sa fac cite am facut cu oameni pe care nu ii stiu, cu oameni pe care nu aveam cum sa-i cunosc vreodata, altfel? Cum sa ajungem unii la altii, sa largim cercul in care se invirteste, de regula, fiecare dintre noi, cerc care se rupe cind pleci de la o slujba, dintr-un alt oras, te duci la alta, acolo alt cerc, aceeasi rutina de la o vreme… si tot asa. Lumea e facuta spre cunoastere, oamenii au putere cind se aduna, cind au idealuri comune, cind simt ca impreuna pot sa construiasca ce nu e asa simplu cind esti singur, oricita vointa ai avea.
Psihologii si-au facut déjà studiile pe lumea de pe retelele sociale si au gasit explicatii pentru felul in care fiecare dintre noi se manifesta in mediul online; asa e, ne asumam felul in care “stam” in fata celorlalti. In online lumea e de tot felul si sta in puterea noastra sa ne alegem”prietenii”. FB are setari destule care iti permit sa nu mai vezi un om, cum nu poti sa faci in viata reala, de exemplu. Ne alegem prietenii din online fiecare pe criteriile lui, nu-ti place, pac! la razboiul! cum zicea Agamita Dandanache al lui Caragiale. Delete si block. End of story.
Acum ca le-am lamurit pe toate va mai intreb inca odata- de ce vrem sa parem altfel de cum sintem? Mai buni, mai veseli, mai inteligenti, mai tineri, mai frumosi, mai bogati, mai umani? De ce? De unde v-a crescut ipocrizia asta, sa vreti sa vedeti numai lucruri vesele si frumoase? Unde e asa ceva? In Rai! Asa zice popa inainte sa te ia sa te duca… in rest, viata e cu de toate. Cu bune si cu rele, e un mélange, unde apar bucurii si fericiri pe care uneori iti vine sa le strigi in gura mare, cu lucruri care te ard, cu zile proaste in care simti nevoie sa scrii rautati, cu situatii in care ai vrea sa fii macar ascultat, atit, sa poti sa spui, sa scrii ce te doare… Asa merge viata dragilor mei optimisti si pozitivi asa, mereu, cu zimbete aruncate din zori si pina in seara, gratuit.
Sa luam mereu partea buna lucrurilor, da. E urmare a unui grad de educatie si intelepciune, vine cu dorinta ta de schimbare, de intelegere a ta si apoi a lumii, dar sa-mi spuneti ca voi va treziti cu zimbete si o incheiati cu zimbete, ca o tineti intr-o veselie si buna dispozitie, nu va cred. Ca toata viata voastra e un hohot de ris si de fericire de dimineata pina seara. Sigur, taranca din mine ar intreba la ce foloseste sa rizi ca proasta in tirg daca nu ai motiv care sa te bucure cu adevarat. Doar ca sa vada lumea ce “pofta de viata ai”? Se sbirleste pielea pe mine cind aud clisee de astea gaunoase. Dar nu intreb. Din intimplare, stiu un exemplar de categoria”frumoasa-i viata!” , ca eu nu vorbesc din carti, din pacate, cu o masca toata numai un rinjet si cu marturisiri infumurate ale bucuriei si veseliei, izvor nesecat de viata frumoasa… bleah… de-ati sti ce e in spate…
Dati-va jos mastile, copii, ca viata trece al dracului de repede si riscati ca ramineti cu ea, cu minciuna lipita de suflet! Nu mai asteptati doar lucruri pozitive de la “prietenii” voastri din virtual, unii pot sa scrie, negru pe alb” ma doare pierderea iubitului meu care trebuia sa ma ceara oficial pe 14 februarie, imi vine sa ma asez jos, pe pamint si sa nu ma mai ridic” ori” de ce Doamne mi-ai luat copilul?” altii nu simt nevoie sa-si strige durerea asa, pun te miri ce video sugestiv sperind la imbarbatare printre rinduri, unii pur si simplu nu au nevoie sa fie compatimiti, vor doar sa si exprime starea asa cum cred ei, uneori mila doare mai tare decit orice altceva.
Sintem atit de diferiti si atit de minunati ca daca nu ne coborim unul la celalat, daca nu ne vom uita cu atentie unul la celalat, lumea se va duce de rapa. Ne sapa si asa multe, in frunte cu tehnologia, foarte buna, de mare ajutor, altfel cum as putea sa va scriu eu acum ca cel mai mult detest sa ipocrizia?
Ma urmareste postarea aia” lasa in lista doar oameni care au ceva dragut si vesel de scris”! Va mai intreb odata-asa e in viata? De la ce vin dramele cele mai mari? De la mistificari, cel mai adesea. De la cit ceri de la celalalt. Am gresit enorm in viata mea cerind de la oameni mai mult decit au putut sa dea, decit puteau sa duca si dezamagirea a fost a mea, durerea a fost a mea, nu a lor, ei sint bine merci cu vietile lor, mici, mari, stralucite sau anoste. Eu am vrut mai mult pentru ei, eu am vrut perfectiune, eu am vrut mereu spre mai bine-de unde daca bietii de ei nu puteau? Poate nici nu-si doreau mai mult. Unii pot sa duca mult, altii, nu. Eu pot, sora mea, sa zicem, nu poate, ce sa fac cu ea? Prietena mea nu poate, mereu are cite “o problema” care nici macar nu e problema in sensul real al cuvintului, pentru ea asa pare. O luam amindoua la tocat si repunem situatia pe poziti. Se linisteste si ea si eu ca nu era chiar un capat de tara. Pentru ca eu pot sa le duc pe amindoua.
Nu mai asteptati sa gasiti eroii din filme aiurea- trebuie sa ni-i crestem. Sa-i invatam sa-si gaseasca in ei puterea de a gestioana situatiile dificile, sa aiba taria de a duce si povara celui care nu poate, dar care e prietenul lui, fratele lui, un om care exceleaza in alta zona nu in asta, a fortei supravietuirii. Nu-i invatati sa minta ca sint bine cind nu sint bine,invatati-i sa si caute binele, invatati-i sa nu se minta nici pe ei, cu atit mai putin pe alti. Invatati-i ca ipocrizia nu tine loc de diplomatie, ca e doar o mazga pe tine care in timp tinde spre mocirla.
Eu nu zic sa va uitati in ochii celui pe care nu-l placeti deloc si sa-i spuneti” prietene, relax, nu te plac deloc, esti un om lipsit de coloana vertebrala, dar, pentru ca lucram impreuna, hai sa ne purtam civilizat”. Cred ca asta se poate impune fara vorbe. Nu vreau sa creada cineva ca sugerez sa va taiati puntile cu cei pe care ii stiti lipsiti de profesionalism, suflete sterpe, forme fara fond, nu, nu se poate fara un strop de diplomatie, mastile astea mincinoase au si ele un suflet care, cine stie, poate se va trezi intr-o zi, nu e treaba mea sa-I salvez sufletul, dar nici sa-l ingenunchiez. Eu cred ca se poate sa fim corecti si demni si diplomati.
Ma gindesc demult la vorbele astea. Nu tin lectii nimanui, de asta nu scriu decit la mine, pe blogul meu. Avem nevoie unii de alti, dar nu cu orice prêt. Pretul e curatenia din inima si ce-ti spui seara cind pui capul pe perna.
Astfel, atenți
La tot și la toate,
Am învățat mereu
Să fim veșnici.
foto-Pixaby