Inainte sa dati cu piatra ”ia uite, nene si asta se pricepe la fotbal!” va zic de la inceput, nu, nu ma pricep la fotbal, tata iubea boxul si juca fiecare secventa, fiecare pumn. M-am uitat cu el la meciuri pina a inceput sa ma doara violenta aia si am renuntat.
Asadar, nu ma pricep la fotbal. Si nici la sporturi in general. Nu am avut scutire, dar la liceul meu sportul insemna niste probe o data pe trimestru cind doamna de sport, era aproape de pensionare, nici macar nu-mi amintesc numele ei, ne punea sa alergam 800 de m fetele si 1000 baieti, asta in conditiile in care la ora de sport, cred ca una pe saptamina, habar nu am ce faceam. Dirigentie, eventual. Este evident ca nu am putut sa alerg niciodata cei 800 de metri asa hodoronca –tronca pentru examen si aveam note mici; mai tin minte o proba de sala cind ne-a pus sa facem nu stiu ce saritura in aer si din care eu am cazut si asa m-am intilnit cu prima entorsa din viata mea. Nu dau vina pe nimeni, dar stiu sigur ca la scoala generala, aia de tara din Vulcana Pandele, scoala mea dintre brazi, jucam baschet, da, nene, asa mica la 1,55 ai mei, jucam baschet. Aveam un profesor care se juca cu noi, care ne impartea pe echipe si ne invata sa aruncam la cos, sa driblam… pe el mi-l amintesc, inalt, slabut, cu pistrui. Mi-a placut de am murit de drag insa, la liceu a fost altceva si firesc, m-am dus catre profesorul care a stiut sa mi arate frumusetea materiei lui.
Revenind la oile noastre, nu ma pricep, dar am nostalgia celui care ar fi facut sport, macar asa, de fun. Asa a fost sa fie. Nu sariti ca de acum genuchiului meu ii trebuie temenele cind merg prea mult, abia l-am reparat, ma port frumos cu el. Ce m-a luat cu sportul azi? Pai disperarea asta cu meciul. Ca ne-a batut Albania de ne-a sunat apa in cap. . Bai nene, nici Albania nu mai e ce credem noi, noi sintem aia care am regresat. Si stiti care e temerea mea? Ca o sa vuiasca presa, FB, twitter-ul oleaca, citeva zile tot ce misca cu demna manie proletara si apoi ne intoarcem la ale noastre-cu smecheriile, cu invirtelile, cu aranjamentele… ca noi asa traim.
Uitati-va la telelevizor. Va rog sa-mi spuneti, cinstit, la cite emisiuni va puteti uita!
Pentru mine la fotbal e ca la teatru. Fotbalistul e ca e ca actorul-e o meserie la vedere, daca esti prost se vede, da lumea cu rosii in tine. Daca esti mediocru si muncesti, te descurci onorabil, esti corect, dar nu stralucesti. Iese lumea de la spectacol multumita ca nu a dat banii degeaba, dar nu adoarme vorbind singur” mai frate, ce bun e baiatul ala! cum i-a iesit scena aia!” La fotbal e la fel- mediocrii muncesc, constienti cumva ca nu au geniul altora, trag din greu sa compenseze si reusesc sa se faca remarcati. Dar muncesc cu constiinciozitate, se antreneaza, isi cunosc limitele si pariurile lor sint ale lor cu ei. Fara sa vrea sa epateze, cu orice prêt. Exista si ailalti talentati, cu stralucire incredibila, cu momente de geniu intr un meci, dar care, odata ce simt ca li se ridica soarele si le incalzeste crestetul, incep sa faca niste prostii mai mari decit ei si uite asa ajung sa si dea cu tesla… pentru ca si-au ratat sansa vietii. Mutu, va spune ceva?
Dincolo de vizibilitatea acestei meserii-ca nu stiu cum sa-i zic altfel- infringerea si jalea care a inlocuit aseara spectacolul e chintesenta a ceea ce sintem noi toti, azi. Da,copii, puteti sa va uitati urit la mine, dar asta e starea noastra in clipa asta. Astia sintem, atita putem. Si pot sa incep cu cetatenii onesti care si-au reclamat niste vecini cu un restaurant, a doua zi dupa ce a intrat in vigoare legea fumatului, ca se fuma undeva si omul si-a luat o amenda babana. Daca facem un grafic cu felul pagubos in care traim, mediocritatea in care ne balacim si pe care, din interese absolut meschine, o ridicam la rang de stralucire, lasitatea cu care tacem cind ar trebui sa zicem, nu! toate astea si multe altele, au facut rezultatele de azi.
Uitati-va in media, ca e mediul in care am trait o vreme. Tabloidele au pe primele pagini poze cu Guta si retetele lui de slabit(nu ma intrebati ca nu am citit!) sau fosti trecatori prin sport prezentati ca vedete, desi tot ce-au facut a fost sa si spuna povestile de amor in fata lumii; presa, aia adevarata, ratacita si dezorientata, incearca in disperare sa scoata capul, sa mai ia o gura de oxigen, desi e cu avariile puse in fata prostiei si modului retard de exprimare a “presei de top”, doar doar te-o face sa deschizi un link; oameni de PR care suna la cite un om din media si ii spun”buna, iubita” desi nu s-au vazut in viata lor. Scoli proaste unde profesorii ii obliga pe copii sa cumpere niste carti scoase la niste edituri de unde isi iau si ei niste banuti, dar din care nu vor invata niciodata. Teatre in care nu se mai angajeaza nimic de ani buni si, totusi, brusc, apar oameni noi pe afise desi nu-i recomanda, cum ati crede, talentul ci o ruda indepartata sau un vecin de apartament de la primarie. Sau minister. Sau ce-o fi.
Pot sa continui pina maine ca le stiti si voi exemplele- lipsa de educatie, lipsa de constiinta, de constiinciozitate, linistea cu care se accepta mediocritatea si compromisul ala care rupe si ce mai era de crescut, toate astea ne-au adus aici, sa plingem de ciuda ca ne-a batut Albania. Nu- i cunosc pe pe toti baietii astia pentru care lumea si-a facut program, a plecat la Paris, a marsaluit sa-si arata sprijinul, dar de pe vremea cind ma mai duceam la tv ca invitat, imi amintesc de niste nume célèbre prin scandalurile legate de o starleta sau vreun club, fara sa poata fi reperat prin vreo victorie in bransa lui. Sa fi dat vreun gol, sa fi facut ceva memorabil in vreun meci, ceva.
In ultima vreme se tot intimpla chestii nasoale, de la Colectiv incoace avem tot felul de semnale de alarma. Ne tine citeva zile, tipam , ne zbuciumam oleaca si ne intoarcem la ale noastre. This is not god!
Eu fac ce tine de mine. Atit cit pot eu in lumea mea. Cu cine pot si cit pot. Ma despart de oameni care se cred prieteni, dar ma birfesc si lumea e mica, toate ajung la mine, sterg din memorie nume care ma calca pe inima, nu ma alatur unui proiect decit daca nu mi-e rusine sa dau ochii cu lumea pe strada, ma stiu toate agentiile de casting, alea care ma stiu, desigur, ca nu ma duc la reclame pe bani putini chiar daca nu am bani in ziua aia nici sa trec strada, ca e vorba de un principiu si de respect pentru mine si munca mea, ca nu abdic de la lucrurile care m-au facut sa fiu eu, asta de azi. Chiar daca mi-e al dracului de greu.
Ah si mai e ceva- terminati cu iconitele si cu rugaciunile si cu amestecul lui Dumnezeu si al parintelui Arsenie Boca in neputintele voastre! Vrei sa castigi? Munceste, nene, antreneaza-te, alearga, respecta regimul de cantonament! Vrei sa iei un examen, pune mana si invata, nu te ruga sa te ajute parintele Arsenie Boca, ca e penibil, pe bune! Te duci si faci coada la la crucea parintelui sa ti se marite fata? Oamenii ajung sa se roage in situatii limita, cind nimic din ce e uman nu-l mai poate ajuta! Te duci la meci cu iconite si cu slujbe si joci ca la comunala ca te ajuta Dumnezeu? Poate e putin ocupat cu niste copii amariti, totusi!
Am muncit doua luni jumatate intr-un proiect cite 12 ore pe zi. Filmat reality, pe bune, nu fake-uri de doi lei. Ajungeam seara acasa si nu mai puteam sa deschid gura sa vorbesc cu mama la telefon de oboseala. As lua-o maine de la capat desi in timpul ala nu m-am vazut cu nimeni in afara de oamenii din echipa, am pierdut un alt proiect, ca s-au suprapus, asta e, dar asta a fost asa de solicitant incit azi stiu ca pot mult mai mult decit am stiut eu despre mine. Fara modestie, eu zic ca asta e evolutie. Sa muncesti mereu, sa fii mereu in priza si sa te perfectionezi. Sa fii gata mereu de “nationala”. Pe mine nu o sa ma ia nimeni la nici o nationala din considerente diverse, nu mi ziceti ca nu e asa ca am si exemple, dar asta nu o sa ma impiedice niciodata sa mi fac exercitiile de dictie ca se leneveste gura si vorbesti de parca ai prune in gura, nu o sa ma opreasca nimic sa fiu pregatita de orice provocare.
Baieti, mediocritatea si spoiala de vedete de prin tabloide nu va tine de cald, deloc. Arma voastra sinteti voi, mai ales ca am aflat ca la 36 de ani sinteti cam batrini pentru fotbal. Ca ar fi sa nu va mai irositi? Sa fiti disciplinati? Sa aminati momentele de “glorie” de doi lei pentru adevarata glorie de mai tirziu, cind lumea va va fi recunoscut déjà meritele si victoriile castigate prin sudoare, in sensul real al cuvintului? Dar ce stiu eu….