Eu stiu ca sint desueta, dar azi nu-mi mai pun oprelisti. La urma urmei nu am un blog de succes, sheruit la greu, nu scriu sa fac bani din blog, desi nu ar strica, nu sint in stare sa inventez “situatii de viata”, povesti de amor imaginare si lacrimoase si sa le prezint ca fiind ale mele, ca mi-e rusine sa mint asa, cu nerusinare, stiu ca citesc oameni care stiu adevarurile si daca un singur om stie ca mint… mai bine ma impusc. E plin online-ul de povesti inventate, de cuvinte goale menite sa aduca traffic, e plin de texte fara continut, fara adevar si emotie adevarata si curata, nu vreau sa ma pun si eu intr-o lista de oameni care jongleaza cu vorbele fara sa stie ca, poate, un ratacit intr-o criza, citeste ce scrii si te si crede. Lumea a avut mereu tendinta sa pozeze in ce nu e si cind a venit intilnirea cu realitatea, usa s-a inchis peste nasul lung de mincinos si l-a turtit! Uppss!
M-am trezit cu un gind care nu-mi da pace-de unde isi iau oamenii atita forta sa fie rai? Si maniosi? Sa o tii asa, langa, cu rautatea tisnind prin toti porii, mereu, in orice situatie? De unde? Nu obosesti de atita venin? Stiu, nu sint vreun geniu, dar jur ca nu inteleg, nu am capacitatea sa inteleg multe lucruri. Sint o fata de la tara, crescuta de niste oameni simpli si atita pot. Cum ar fi sa strigi in gura mare cum te-a ajutat pe tine Dumnezeu, ce crestin bun esti tu, ce legaturi ai tu cu Dumnezeu sa si tu sa fii sa rea si nemiloasa. Sa vorbesti despre smerenia capatata dupa un eveniment dureros, dar numai smerita nu esti, dimpotriva, as zice. Si mai am multe nedumeriri de astea, din aceeasi familie care ma lasa cu privirea asa, pierduta in gol…
Eu am o pare problema cu empatia, maaare de tot. Si incerc sa ma vindec. Adica mai usor cu pianul pe scari. Lucram, lucram.
REALITY-SHOW [ri:æliti ʃou] (cuv. engl.). Emisiune de televiziune bazată pe fapte reale.
Asa zice la dex, cum vedeti. Adica in clipa in care accepti sa intri intr un reality show iti asumi tot. Si ca o zici chestii pe care nu ai fi vrut sa le zici, si ca se va vedea ca dincolo de ce spui e altceva, si ca lumea te va lua la tocat pentru fiecare lucru facut sub ochiul nemilos al camerei. Tot. Iti asumi si gata, e si asta, daca vrei, un fel de curaj. Sau cum le place unora sa zica” e fix problema mea, daca nu va place asta sint, asta e!” “ Sa dai vina, insa, pe oamenii cu care ai stat/lucrat ca ti-au facut o imagine nasoala, e ceva ce eu nu stiu sa-i dau nume.
Ziceam mai devreme de empatie pentru ca uneori simti mai mult decit ar trebui fata de niste oameni cu care lucrezi zi de zi; fara sa vrei lasi garda jos si incepi sa-I iubesti, incepi sa ai incredere, poate te si indragostesti, asa e viata, se intimpla. Vorbim de maturitate si asumare insa, si inveti sa-ti tii starile, simpatiile ori antipatiile sub control, fara sa uiti scopul pentru care esti acolo, cum ar fi sa ne facem treaba. Sau nu ascunzi nimic si ti le asumi. Ce e asa o mare tragedie? Ca toti ne indragostim de cine nu trebuie, in procent de 50% toti am facut niste greseli cit casa in vietile noastre.
E dezarmant cind tu te uiti cu toata inima la un om care a trecut printr-o bariera a mortii, a fentat-o acum ceva vreme si vezi ca omul nu a inteles nimic din ce zice ca a inteles, ca gura spune cuvinte mari ca ”lectii de viata, bunatate, iubire, ajutor pentru semeni, rost in viata” si ochii scapara flacari de rautate! Nu te doare, iti pare rau de cel care le arunca. Si nu intelegi. Si mai incerci, si taci cind omul la care chiar tii, caruia ii spui in fata camerei, asumindu-ti ce spui, ca nu o sa te superi niciodata pe el, devine obraznic, arogant, alteori impertinent. Si nu-l amendezi niciodata. Tu taci, chiar nu poti sa te superi ca in tine e multa mila si compasiune pentru el, pentru ca cel de acasa, care se uita la reality-ul acela il va amenda, pentru ca in ciuda vaicarerilor de dupa filmare, camera nu minte. Camera “vede” minciuna, impostura, ura, slabiciunea, neputinta, tradarea, toate se vad prin ochiul magic. Si teama o vede, si lasitatea o vede. Tot. Poti sa vrei sa pari bun si blind, camera nu minte.
Televiziunea are niste rigori, are niste legi; nu scuipi acolo unde ai mincat o paine. Niciodata. A fost rau, a fost bine, sa stii insa ca e nevoie de nitica diplomatie sa te desparti, ori cum zicea cineva, lasa loc de buna ziua. Viata are niste suisuri si niste coborisuri incredibile si nimeni si nimic nu le poate anticipa. Cine te crezi cind faci ce faci? Cine? Sfintii si Dumnezeu sint un arsenal serios, dar uneori cred ca se rusineaza de cum defilezi cu ei, cum ti-i pui in piept ca pe brose aurite, dar ii faci de batjocura cu rautatea, cu viclenia, cu minciuna, cu invidia. Nimic din ce faci nu se leaga cu ce spui. Nimic.
Viata e si despre asumare. Si despre oamenii linga care alegi sa fii. Si despre felul in care alegi sa ramii mic desi ai fi putut sa devii mare, invingindu-ti slabiciunile.
Despre iertare si bucuria de a darui si a face bine e cel mai usor de vorbit. Cu faptele e mai greu. Nu trebuie sa vorbesti despre ele, insa cel care face bine nemijlocit are o stralucire aparte. Si omul bun care vrea sa inteleaga si sa ierte e mereu intr-o cursa cu el si cu celalalt, orgoliosul si vanitosul, acum depinde cum ti-e mai bine. Iubeste si fa ce vrei, asa zicea Sfintul Augustin. Ca tot ne scaldam in sfinti si-i tinem de ofensiva.
Ma opresc. Postarea asta nu-i e adresata nimanui in mod special, dar daca cineva se simte cu musca pe caciula e liber sa stea in continuare cu caciula pe cap.
PS. Acum o saptamina m-am intilnit cu fostii mei colegi de liceu. Cu o parte din ei, cei care au putut sa vina. Unii nu au putut, altii nu au vrut. Adica una singura. Fosta colega de banca cu mine, venita prin repartitie intr un trust mare constructii, odata cu mine; dupa vreo 2-3 ani a plecat inapoi la Tirgoviste, mi-a spus ca ea nu mai rezista, ca e greu. Da, era foarte greu.
La intilnirea noastra cu profesorii aveam sa aflu lucruri despre ea care m-au lasat afis( cam ca situatia dinainte, ca au ceva in comun si iar nu inteleg tipul asta de viata!) Lucreaza pe la casa de pensii si mi-a fost asa rusine cind profesorul nostru, domnul Saulea, ne-a spus ca fosta lui eleva, pe care o dadea exemplu de constiinciozitate si cumintenie, s-a purtat execrabil cu el si i-a facut niste probleme incredibile, desi ar fi putut sa-l ajute.
Doamna Caloianu, fosta noastra profesoara de romana, ne-a zis si dinsa, cind a ajuns la numele ei in catalog, ca se vorbeste prin oras despre ea ca minte si inseala lumea. Nu a mai contat cind am aflat despre conditia pusa, daca vine ea adica eu, ea, fosta colega, nu mai vine! What a fuck?? Da, toti am zis la fel… Si ne am tot spus ca ar bine sa ne vedem mai des. Nu am inteles niciodata de ce, pentru ca nu ne-am despartit cu cearta, nu ne-am mai vazut din ziua in care eu am ramas sudind in atelier si ea a plecat acasa, dupa iubitul ei. Dimpotriva, as spune, a fost la mine acasa si tata tinea asa de mult la ea incit veneam de la scoala si nu era zi sa ma intrebe de ea.
Nu am vrut sa ne strice bucuria si am incheiat repede subiectul. E un om care a imbatrinit urit. Un om in inima caruia a salasluit invidia si rautatea si nu au mai plecat de acolo.
Vieti irosite.