M-am obisnuit cu mine sa zbirnai; fecioara din mine isi face planurile amanuntit, cu precizie, cind se da jos din pat are in minte intreaga harta a zilei, din teama de a nu scapa ceva, mai ales cind e vorba de altii, cu mine ma descurc, ma cert, risc sa ma ma incaier singura in oglinda, ca un personaj al lui Marin Sorescu. In general, asa fac… Se intimpla, uneori, ca azi, dupa niste zile in care am umblat prin ploaie, fara sa ma ud la picioare desi am luat la rind toate baltile orasului asfalat cu grebla, sa ma pocneasca o viroza! Cred ca asta e, ca o recunosc, o lesinata care sta atirnata prin vecini si merge de la unii la altii, fix ca musafirul nepoftit care se auto invita la masa si cauta pina gaseste desertul pe care credeai ca l-ai dosit bine. Eh, in zile de astea, cind in loc sa fac ce mi-am propus ma indop cu ceai si nurofene, imi dau seama ca nu-mi doresc nimic mai cu ardoare decit sa fiu zdravana, sa am forta sa fac toate lucrurile pe care mi le planuiesc cind deschid ochii dimineata.
Am umblat joi pe ploaie, dar nu m-a atins un strop, am o haina buna, cu “gluma” cum ii zice un prieten si pentru prima data in viata mea, cu toate baltile in care am intrat, sosetele mele albe sint intacte. Am incaltaminte sa-mi pun si in cap( cred ca am trauma de pe vremea cind eram eleva de liceu si aveam o singura pereche de cizme in care mereu imi intra apa!),dar toate sint cumparate din comert, pe bani buni si totusi…
Anul asta, de ziua mea, am primit cadou o pereche de cizme de la o fata draga care mi-a fost PR in Pro tv care mi-a zis uite, sint de la mine. Deschid cutia si gasesc niste cizme, stia ea ce aveam nevoie. Am zis, ah! Ce frumos multumesc, ok, am cizme fara tocuri inalte, erau cam ce-mi trebuia sa pot sa merg cu ele pe jos, mai ales ca dupa cazaturile mele din ultima vreme genunchiul drept, daca ar putea, m-ar palmui pentru cite indura.
Dupa ziua de joi am inteles ce inseamna sa pui suflet in ce faci. Am umblat la piata (stiti ca eu imi fac cumparaturile din piata, la Obor e pestele proaspat, am déjà niste fete care ma cunosc, in general de acolo imi iau brinza, seminte, condimente, legume, cam tot, va recomand exact locurile unde puteti merge!) am mai facut doua drumuri si seara, cind mi-am scos cizmele mi-a venit in mintea toata perioada de 4 ani de liceu, cu naveta mea anevoiasa, cu frigul din statiile in care stateam tremurind pina venea un autobuz care nu ma ducea pina acasa si ma lasa la 1,5 km pe care ii faceam pe jos, uda si inghetata bocna! Asa m-am pricopsit, probabil, cu reumatismul, cu sila mea de iarna si frig, din anii aia din comunism care par din carti pentru cine nu i-a trait.
Povestea de azi e despre copilul care a umblat ud la picioare toata adolescenta, e despre senzatia ca daca faci lucrurile cum trebuie, cu drag si fara sa faci rabat de la calitate, sa nu te lasi coplesit de castig doar pentru ca e mai simplu sa renunti la calitate in folosul cantitatii, m-ai castigat pe viata. Am fost atelierul unde sint lucrate, nimic nu se face industrial, fiecare pereche de pantofi trece prin mana unui om, totul e facut minutios si cu atentie, e facut cu sufletul pentru ca e pasiunea lor care a devenit ceva mai mult. Dincolo de aroganta de a-ti face o pereche de incaltari gindita de tine si de a fi unicat, e senzatia de bine, de cald, de confort si de ce nu, linistea ca ai scapat de vesnicul “nu avem masuri asa mici”! Imi vine sa rid cind ma gindesc la hainele din comert, acolo mi se spune “nu avem masuri asa mari!” Ceva e in neregula cu mine!
Dupa ziua de joi mi-am promis ca de Craciun imi fac alta pereche de cizme de data asta lungi, peste genunchi, sa-mi tina de protectie daca, doamne fereste, mai am de gind sa cad, eventual la intrare in Tvr, sa ma vada toata lumea, ca sa ma cunoasca cine sint cu adevarat…
Sint 25 de ani de la Revolutie (indiferent cum i se spune pentru mine asa a fost si macar pentru cei care au murit si au umplut cimitirele prefer sa-i spun asa!) si mi se pare ca am trait foarte mult. Sau foarte multe. Pentru ca probabil nu pot sa le uit. Tineretea mea nebuna m-a ridicat in picioare in sedinte de partid (ca am fost membru, nu se putea altfel, eu eram dulgher, faceam parte in clasa muncitoare si cind m-a luat plecatul prin teatru eram membru déjà!) spunind ca lucrurile nu sint asa cum se raporteaza si dupa asta m-au dat fara din teatru, mi s-a spus ca am scapat ieftin!.
Eu am votat mereu “aiurea”, dar spre norocul meu ma placea secretarul UTC si ma lua deoparte si-mi zicea sa fiu si eu mai cuminte ca nu e bine asa. Asta nu e vreo dizidenta, pur si simplu asa imi venea sa fac, asa cum i-am spus secretarului de partid de la Teatrul Musical din Brasov( asa se numea inainte, avea si sectie de revista pe linga cea de opereta, acolo i-am intilnit prima data pe Cristian Mihailescu, Felicia Filip, Anca Damaceanu si multi altii!) ca nu e normal sa traiesc din pachetele de la mama, eu fiind angajata a teatrului, la care domnul, cuminte bietul de el, mi-a spus ca si el traieste din banii trimisi de familia din RDG! Si cite am mai facut! De multe ori, bazindu-ma pe discutiile din cabine, m-am ridicat picioare in sedinte,am vorbit despre ce nu functiona, incercind sa rezolvam si sa facem ca lucrurile sa mearga! De fiecare data m-am trezit singura, restul erau cu capul in jos, taceau malc, ca si cum doar eu eram nemultumita de ceva. Cu asta te alegi cind revolta din cabina se transforma in monolog in sedinta. De atunci am cam terminat cu sindicalismul, ca e cam fiecare pentru fiecare.
Imi amintesc frumusetea orasului si mi-au placut mult de oamenii Brasovului, dar nu m-am putut obisnui cu frigul care nu mi-a fost prieten niciodata! Am avut spectacole in toate comunele, de la cele mai mici la cele mai mari din zona, in camine culturale in care dirdaiam din rasputeri inainte de a intra in scena, lumea in sala era imbracata cu haine groase iar eu, intr-o rochita neagra, subtire, abia mergem cu picioarele sloi in sandalutele de scena. Incercam un monolog vesel si-mi ieseau aburi din gura…
De acolo am plecat la Craiova unde iernile sint mai blinde, dar lumea era altfe, totul era altfel, m-as fi intors la Brasov de a doua zi, dar imi inchisesera contractul, represalii pentru iesirile mele in sedinta de partid. Si pentru lipsa mea de supunere si pentru ca nu am vrut sa las o doamna stimata, mult stimata azi, sa ma lipeasca de un nene care avea un restaurant, nu am sa uit cum zicea ea ca-mi trebuie si mie o maslina, un cascaval, cum a venit ea cu masina sa ma ia, desi ii spusesem ca nu ma intereseaza. A stat sub geam si a claxonat vreo 10 minute, eu nu m-am miscat din casa. Au fost”represalii” si aici ca nu ma mai prezenta cind trebuia sa intru sa mi fac numarul, noi rideam de ne prapadeam, parca ma impiedicam eu de prezentarea ei. Era anul de gratie 1988 cind un pachet de cafea din shop, o cutie de ness, un parfum erau cheile cele mai iscusite de deschis usi. Am supravietuit.
Au fost multe, cum ziceam dar, poate o sa scriu alta data despre ele, despre toate. Mi-am amintit ca un fulger de toate astea doar pentru ca cineva mi-a facut cadou o pereche de cizme in care nu nu intra apa. Si pentru ca toate in capul meu se innoada ma gindesc la ce noroc am avut ca am stat acasa cu ai mei pina la 18 ani, ca mama ma astepta cind veneam de la scoala, ca tata avea grija sa umple soba cu lemne uscate si in trosnetul lor ma lua asa o moleseala ca uitam ce frig am tras! Si azi ,cind imi e frig, ma gindesc cit de bine era cind ma astepta mama cu mincarea pe masa, ce bine era ca nu aveam alta grija decit sa ma duc la scoala, dar am crescut si acum e rindul meu sa fac toate astea. Nu e in regula ca si acum as vrea sa ma astepte mama cum mincarea pe masa, nu? Nu o fi, dar asa simt. Uneori, cind adorm, imi doresc sa ma visez copil si sa ma intorc in trecut, in serile in care veneam acasa inghetata sloi si stateam la gura sobei. Stau si acum cind ma duc la mama acasa, dar parca soba e mai mica si casa e mai mica si mama e mai mica, numai eu sint mare si nu prea ma plac. Azi. Poate imi revin maine.